William S. Burroughs – Commissioner Of Sewers

Telechinezisme de prin agendă

De obicei mă cert cu mine. Eu zic, tu auzi sau citești. Și nu reacționezi. Autist, tu te cerți cu mine când taci în capul tău inert. Foarte rar ne certăm în aceeași lume, un loc comun în care Voronețul și tot clerul molodvenesc devin căprui. Apoi totul se iartă sub preș, de unde duhul lui Alladin dispare. Așa ne iubim când nu dansăm. Dar și când vom dansa…

Tu îmi faci serenade în versuri în visele mele din Națiunile Unite. Geamul fără perdea nu mai face lumină în spatele Dâmboviței din Victoriei.

Tu ești scriitorul mâinii mele drepte. Doar așa mai reușește stânga să facă poezie. Iar ăsta nu fu poèd’amour, nici prozică declarativă.

Când îmi spui cum îmi spui, mor. Apoi prind jumătate de inimă în stomac. Cealaltă e în cap. “Telechinezie, Vero!”

A fost odată şi poate va fi cândva

Sara Miheea aş vrea să o cheme… şi va avea toate câmpurile din lume, şi îi vor fi citite toate cărţile până va fi să înveţe să le citească singură. Şi va fi şi va avea Liniştea :)

Steaua ei acum e departe, dar asta nu înseamnă că nu există. Poate nici nu va veni, dar ea există… pentru că, în univers, a fost odată o iubire mare, nebună şi, pentru puţin timp, reală. Cea mai reală. Sigur!

Cam atât momentan… până la adânci bătrâneţi.

Sunt cel mai paranoic român din orașul acesta!

Democraţia este o utopie inventată de Om. A spune că în România democraţia este adormită sau moartă este, de altfel, tot o utopie. Ar însemna că la un moment dat a fost trează sau vie, iar acum a încetat a mai fi astfel. Cronologic și retroactiv privind istoria vom realiza că niciodată România nu a fost o ţară democrată în totalitate. No, e uşor a spune că nimic nu există 100%. Tocmai de aceea mi-e şi mie uşor să spun că democraţia e o utopie.

Respect enorm şi chapeau celor care de 10 zile protestează în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Bravo lor că au dat voce frustrărilor acumulate pe perioada ultimilor ani sau poate chiar şi de dinainte. Sunt convinsă că în acest fel au scos în văzul lumii dorinţa de a-şi exprima atât nevoile proprii, cât şi pe cele ale părinţilor, bunicilor sau prietenilor. Bravo! Însă (!) nu mă pot abţine din a crede că tot ce se întâmplă din acest punct de vedere este o mânuire a iţelor politice, cu subţiri adjuvante sociale, ale căror implicaţii denaturează imaginea de ansamblu. Aici îmi asum paranoia şi mania persecuţiei. Sunt un om al teoriilor conspiraţioniste, care crede că în univers lucrurile se întâmplă cu un motiv şi nu din simple coincidenţe. Din unghiul multora, asta oficial mă cataloghează drept nebună, însă aş vrea şi îi rog, în viziunea lor idealist-democrată, să îmi acorde dreptul de a crede ce îmi dictează conştiinţa, cu atât mai mult cu cât fac parte din categoria “laşilor comozi din fotoliu”, aşadar inofensivilor.

Prea multe trimiteri la momentul ’89 încât să nu fac şi eu. Trimitere aiurea la altceva: mi se pare fascinant că planul pe 10 ani al lui Ceauşescu de a plăti datoriile externe a fost încheiat cu o asasinare la fix 10 ani de la momentul deciziei în cauză. Subliniez: asasinare. Cei mai creştini dintre revoluţionari poate ar trebui să îşi ridice semne de întrebare aici. Desigur, procesul de care fostul nostru dictator a beneficiat este cel puţin de pus sub semnul întrebării, asta presupunând că a fost deja unanim acceptat că nu a fost constituţional.

Nu vreau să fiu prost înţeleasă. Comunismul, ca şi democraţia, din punctul meu de vedere este un concept utopic, aşadar uşor de aplicat eronat. Fapt ce s-a şi demonstrat pe parcursul a câteva zeci de ani. Cenzura, violențele securiste, raţia inumană de pâine şamd, sunt cele mai odioase consecinţe ale utopiei marxist-leniniste. Revin însă la mintea mea paranoică ce pune totul în balanţă conspiraționistă: moartea lui Ceauşescu la finalul decadei austere – care da, accept, se dorea a fi prelungită – nu ridică nimănui semne de întrebare? A fost ea dictată de revolta românilor sau de interese europene? România nu este un stat care îşi poate decide singur soarta, să fim serioşi. Noi am răspuns în faţa unor puteri imperiale încă din vremuri străbune. Nici preabunul-și-fericitul meu domn Ştefan nu a fost un simplu luptător justiţiar al patriei şi poporului său. Interesele zonei au fost mult peste interesele statului. Şi nimic nu diferă nici în secolul XXI.

Ajungând în zilele noastre, anul electoral nu îl aduce nimeni în discuţie? De ce Piaţa Universității - Piaţa Unirii şi nu Universitate – Victoriei? De ce nu Palatul Parlamentului (aka Casa Poporului) - Cotroceni? de ce se readuce Piaţa Universităţii într-un context care în mod cel puţin sinistru este botezat de unele canale media “revoluţie”? De ce a fost ’89 revoluţie? pentru că a fost detronat un regim? regimul TREBUIA dat jos! Hence, lovitura de stat. A, pentru că au fost implicate mase de oameni o numim revoluţie? Să fie acesta amănuntul (unul din cele câteva) care pune în ecuaţii diferite abdicarea regelui din ’47 şi asasinarea lui Ceauşescu din ’89?

De ce ar cere cineva, precum am auzit că s-ar fi pretins, aceeaşi soartă pentru Băsescu ca cea a lui Ceauşescu? Nu avem deja 2 morţi pe conştiinţă? Domnul marinar este un dictator care pune ştreangul în jurul democraţiei la care visăm, ok. Fi-sa de la Bruxelles poartă tricou cu “free Iulia” (Timoşenko) în Parlamentul European şi îşi aclamă “succesurile” la TV. Come oooon! Nimeni nu e nebun în România de azi să îl mai vrea pe Băsescu. Dar credeţi însă că este întâmplător ca la puţin timp de la iscarea “spontană” din Piaţa Universităţii USL-ul a pornit marşul de la Arcul de Triumf? De ce oare opoziţia cade atât de uşor în panta protestatarilor, ca şi când ar face parte din aceeaşi tabără? Oare să însemne asta că ei vor votaţi de aceiaşi nemulţumiţi? pentru că nemulţumiţii suntem toţi, polticieni ori ba, şi că da, dăm jos guvernul, dăm jos Băsescu, dăm jos, dă-i dracu’?

Sunt 99% convinsă că protestele ultimelor zile au fost dictate de o culoare politică. Credeam iniţial că e portocalie. De ceva zile însă îmi apare roș-galbenă (sau poate mai mult roşie, fapt ce mă face partizană cu mama lor de liberali, care au dat “mână cu mână” cu trandafiraşii iliescieni). Aaa, au căpătat o formă socială şi românii au găsit acum motiv să iasă în stradă. Bravo românilor care au găsit aşa impulsul necesar. Şi eu aş protesta la Lujerului, că aici locuiesc eu şi mă latră câinii vagabonzi noaptea, iar homeleșii îmi duhnesc alcoolul în ochi. Le am şi eu pe ale mele. Mă roade că oamenii mor de cancer fără să primească concentraţia necesară şi obligatorie de citostatice pe care cu bani grei o pot obţine în alte ţări. Mă rod bătrânii care au muncit pământul şi nu au cotizat mare brânză la stat, drept dovadă nu primesc mare zer la pensie. Sunt multe, multe, multe bătături din acestea punctuale pentru care aş lupta şi m-aş lăsa împuşcată dacă altfel nu se poate manifesta. Refuz însă a lua parte de la ceva ce este, din punctul MEU de vedere, o manipulare politică a socialului. Mi-am lucrat licenţa în facultate pe manipulare mediatică şi prin marketing. Refuz să cred că am uitat ce am citit şi documentat.

Deci da, aleg să stau în fotoliu şi să văd că revoluţionarii pun statusuri pe facebook din Piaţa Universităţii. Oamenii de advertising şi PR ai Elenei Udrea au scos maxim de potrivită lozinca “nu poţi înlocui un guvern Boc cu unul Ponta”. Oameni deştepţi! Fix aşa este! Eu nu vreau USL-ul la putere în locul PDL-ului. Nu îl vreau nici pe Crin în locul lui Băsescu. Eu nu îi vreau pe niciunii! Mai grav: în condiţiile de faţă mi-e greu să ştiu ce vreau. Nu am ce alege. Nu am nici măcar “opincile lu’ Sf. Ilie” la care să recurg. Mi-e imposibil să cer monarhia când nu ştiu ce înseamnă traiul într-o ţară monarhică. Şi, foarte trist, doar o minune divină ar putea schimba faţa ţării… a Europei, a lumii. Cine trage actualele iţe Ribbentrop-Molotov-iene e o minte psihopată, clar!

Pentru tot ce se întâmplă, mi-e ruşine. Mi-e ruşine că încă suntem crezuţi naivi, că nu ştiu ce este democraţia decât din lecţiile de istorie din liceu, că, deși am capul pe umeri, primul gând când aud de proteste în an electoral mă face să cred că e ceva necurat la mijloc. Şi, cel mai mult, mi-e ruşine că nu ştiu cum să protestez în numele credințelor mele, în aşa fel încât să nu mă asociez (singură!) cu interesele altcuiva.

cu Eminescu la cafea în parc

Nu am cuvinte de spus, nici muzică de ascultat. Stau în faţa unei tastaturi şi mă gândesc la multele lucruri simţite care nu au formă de expresie. Mă uit în jurul meu la tot ce se întâmplă în România ultimei săptămâni şi mi-e greu. Ceva e greu şi nu e al meu. Totul e străinătate, fix acel ceva pe care nu am vrut să îl caut în alte ţări… uite cum mă simt străină în ţara mea. Sau poate nu vad eu bine. Promit să mă gândesc mai mult la asta în zilele care vor urma şi să găsesc logica chestiei ăsteia şi a celor din spatele ei.

Până una-alta…

…aş vrea să fiu Eminescu. El putea să se izoleze între 2 crengi şi să fie fericit. Aia era ţara lui, nu îi trebuia mai mult. Putea fi şi singur şi neîmplinit, dar ăsta era status quo-ul lui şi îi dădea siguranţă. Dubios, dar al lui. Cât de dezamăgit o fi fost şi Eminovici? Doar nu făcea jurnalism din satisfacţie pură sau pasiuni nestăvilite. Aş fi vrut să îl scot la o cafea… în parc. Veneam eu cu termosul. Aşa, ca între necunoscuţi, nici măcar prieteni pe facebook, care îşi mai citesc din când în când unul altuia rândurile şi nu sunt de acord cu epoca din care celălalt face parte. Era capricorn, însă – cred că ne-am fi certat des…

Look at the headlines 
Big crowd at the crazy house 
Long cue for the joker’s shoe 
Ten rounds in the ring with love 
Do you lose and win 
Or win and lose

Dumnezău să-mi dea pedeapsă

M-am gândit să îmi iau toate sentimentele înapoi. Nu prea e sănătos să zburde așa aiurea. Ar putea răni pe careva.

is it wrong to be so mad?

Din când în când, în Militari se aciuează doi bosechetari, iar rima este neintenţionată.

Sunt doi viciaţi, beţi, iar când nu sunt beţi sunt mahmuri şi suferă de frig. Pe ea o cheamă Dana, iar pe el nu mai ştiu cum îl cheamă. Venise într-o seară o mașină a poliţiei comunitare pe aleea mea, pentru că în miez de noapte ei se certau şi deranjau liniştea publică. Se luaseră de la ţigări, el începuse să o lovească. Evident că niciunul nu avea buletin. Şi-au spus CNP-ul din amintiri îmbibate în țuică ieftină, iar reşedinţa… chiar ilar, au dictat şi acolo ceva.

În seara aceasta, când mă întorceam de la “Una Historia de Tango” şi am luat 61 pentru o staţie până acasă, i-am reîntâlnit. El era foarte răcit, tușea şi începuse să scuipe în troleu. Ea insistă să meargă la spital, iar el până la urmă căzuse de acord. Cu siguranţă la urgenţe, nici dacă ar ajunge, nu s-ar uita nimeni la ei. Sunt urâţi, au fețele umflate şi cu pete vineții, miros a tomberon plin-ochi de gunoi, iar mai mult de 10 minute lângă ei s-ar putea să te îmbolnăvească de hepatită. Însă oricât le-ar fi de greu în felul ăsta, oricât s-ar bate, s-ar înjura şi s-ar certa, ei sunt mereu împreună. Cei doi boschetari din zona Militariului meu sunt de nedespărţit.

Aşa că m-am gândit fără să vreau la Cosmosul meu. Dacă ar fi să nu cădem fiecare în cele mai adânci prăpăstii din lume şi dacă am termina prin a ne iubi “până la adânci bătrâneţi”… de fapt nu am atinge adâncimile bătrâneţilor, pe cât am reuși cu fundul celor mai adânci gropi. Am ajunge un soi de Dana şi cum-îl-cheamă, care se afundă în abis, același haos lugubru, pe care fiecare îl condiţionează prin prezenţa celuilalt. Doi viciaţi, cu obrajii umflaţi, obosiţi, înfometaţi, care la un moment dat nu s-ar mai suporta… şi care nu s-ar despărţi niciodată. Ar cădea în acelaşi timp, s-ar îmbăta din acelaşi pahar, ar fuma acelaşi chiştoc de ţigară, şi s-ar duce unul pe celălalt la urgenţe. Nu s-ar salva – niciunul nu ar avea minte suficientă să plece. Atât de greu şi împuţit îmi imaginez amorul ce mă duce cu pluta. Dar este el chiar atât de greşit?

Ah Mărie, cum le zici tu pentru atrii & ventricule

auroră

închid ochii, iar pe interiorul pleoapelor mele văd irişii tăi – două diafilme, colorate în toate nuanţele nebănuite pe care cerul le poate lua când e schizofrenic. şi atunci se adună norii, unul câte unul. safirul se transformă în cenuşă. şi e praf… şi e furtună…. şi plouă. plouă mult în spatele pleoapelor mele, dar nu ştiu dacă sunt eu… sau eşti tu.

când închid ochii te întâlnesc până într-acolo încât mă confund cu aceste două porţi prin care se poate intra înăuntrul cutiei tale de oase. iar aici nu plouă. e peşteră şi cleştar. şi liniştea unor picături sau a ecoului lor.

cadențat, pic peste pic, aici ţi se scurge povestea. nu ca grăunțele într-o clepsidră, dar ca picăturile de gheață dintr-un aisberg găunos. dincolo de peretele pleoapelor mele eşti tu şi doar eu pot să te văd şi să te aud. sunt incapabilă, dar aici. fie că îmi place sau nu, că vreau sau nu.

tu, înăuntru, ești… auroră, iar în rest crepuscul. cuvintele tale sunt picături sărate din care unii înţeleg ce vor, alţii nu înţeleg nimic. eu doar stau. nu vreau să înţeleg. stau, atât. iar când va fi să nu mai deschid ochii… voi fi mereu cu zâmbetul pe buze, pentru că atunci când nu va fi crepuscul va fi auroră… iar eu nu voi fi niciodată în întuneric datorită ţie. niciodată :)

Dear Diary,

…sau poate mi-am imaginat tot… cât talent… pardon, ce imaginaţie la mine. din toată treaba asta, însă, nu am beneficiat de multe ori în viaţă, iar acele puţine dăţi s-au concretizat în câteva prozici sau poezici mai mult sau mai puţin reuşite. poate nu am fost nicio clipă cine ştie ce scriitor. poate până şi pe asta mi-am imaginat-o, la fel de mult precum mi-am imaginat şi o iubire mare. puţin imposibilă, dar mare, enormă, dincolo de timp şi spaţiu.

dar să fim serioşi, cine să nutrească asemenea sentimente pentru mine, o psihotică paranoică dotată cu o imaginație bogată şi un decolteu generos? pe zi ce trece cedez puţin câte puţin din cauza lipsei lui. da, e drept, mă conving că e suficient ce simt eu, că e ok să nu fie aici pentru că eu rămân pe metereze.

poate mi-am imaginat tot. asta mă pune într-o lumină nouă. pentru că eu tot nu plec. rămân şi aştept. şi probabil mă transform într-o nebună. nevoia mea de el e reală, dar poate e doar consumatoare de energie şi atât. dragostea mea e reală, dar poate nu contează la nimic. cândva poate voi fi fericită şi aşa – singură, doar cu gândul că undeva, în universul meu imaginar, el ar fi putut să fie El şi nimic nu ar fi putut să schimbe asta.

mi-ar fi ușor să zic “c’est la vie” şi să trec mai departe, aşa cum se spune în popor că face românul. “ce să faci? asta e. tu să fii sănătoasă”, dar culmea e că nu sunt. a-ţi imagina până acolo unde nu mai poţi face distincţia între ce e real şi ce nu… nu prea pare a fi sănătate. și nu sunt puternică. nu sunt un model pentru cei care cred că aş fi. sunt un om, care nu cred că mai e normal de ceva timp. sentimentele mele şi mintea mea nu sunt normale. într-un fel, mă bucură asta. pe de altă parte, însă……..

pot să spun ce înseamnă să fii depresiv și cum este ca nimeni să nu poată să facă nimic pentru tine. știu cum este să ieși din depresie doar din întâmplare și care este sentimentul acela că atârni de un fir de ață până să cazi din nou și de tot. știu cum este să trăiești cu frică, cum este să fii iubit, cum este să nu fii iubit, cum este să asculți sau să nu o faci, să vorbești prea mult sau deloc, cum este să plângi până când aerul pe care îl respiri capătă un miros sărat și fierbinte, cum este să râzi, să ai prieteni mulți și cu toate astea noaptea să fii cel mai singur om din lume. fantastic este că am crezut că El ar fi la fel și că în mod dubios asta ne-a atras în aceeași lume. firește însă că are dreptate; până la urmă, cine să aibă siguranța că ce este real pentru el este real și pentru celălalt? asemenea damaged people ascultă aceeași muzică, dar în final își imaginează lumi diferite. nu?

Fleetwood Mac, live 1975, primul turneu în formula cu Stevie și Lindsey ♥