…sau poate mi-am imaginat tot… cât talent… pardon, ce imaginaţie la mine. din toată treaba asta, însă, nu am beneficiat de multe ori în viaţă, iar acele puţine dăţi s-au concretizat în câteva prozici sau poezici mai mult sau mai puţin reuşite. poate nu am fost nicio clipă cine ştie ce scriitor. poate până şi pe asta mi-am imaginat-o, la fel de mult precum mi-am imaginat şi o iubire mare. puţin imposibilă, dar mare, enormă, dincolo de timp şi spaţiu.
dar să fim serioşi, cine să nutrească asemenea sentimente pentru mine, o psihotică paranoică dotată cu o imaginație bogată şi un decolteu generos? pe zi ce trece cedez puţin câte puţin din cauza lipsei lui. da, e drept, mă conving că e suficient ce simt eu, că e ok să nu fie aici pentru că eu rămân pe metereze.
poate mi-am imaginat tot. asta mă pune într-o lumină nouă. pentru că eu tot nu plec. rămân şi aştept. şi probabil mă transform într-o nebună. nevoia mea de el e reală, dar poate e doar consumatoare de energie şi atât. dragostea mea e reală, dar poate nu contează la nimic. cândva poate voi fi fericită şi aşa – singură, doar cu gândul că undeva, în universul meu imaginar, el ar fi putut să fie El şi nimic nu ar fi putut să schimbe asta.
mi-ar fi ușor să zic “c’est la vie” şi să trec mai departe, aşa cum se spune în popor că face românul. “ce să faci? asta e. tu să fii sănătoasă”, dar culmea e că nu sunt. a-ţi imagina până acolo unde nu mai poţi face distincţia între ce e real şi ce nu… nu prea pare a fi sănătate. și nu sunt puternică. nu sunt un model pentru cei care cred că aş fi. sunt un om, care nu cred că mai e normal de ceva timp. sentimentele mele şi mintea mea nu sunt normale. într-un fel, mă bucură asta. pe de altă parte, însă……..
pot să spun ce înseamnă să fii depresiv și cum este ca nimeni să nu poată să facă nimic pentru tine. știu cum este să ieși din depresie doar din întâmplare și care este sentimentul acela că atârni de un fir de ață până să cazi din nou și de tot. știu cum este să trăiești cu frică, cum este să fii iubit, cum este să nu fii iubit, cum este să asculți sau să nu o faci, să vorbești prea mult sau deloc, cum este să plângi până când aerul pe care îl respiri capătă un miros sărat și fierbinte, cum este să râzi, să ai prieteni mulți și cu toate astea noaptea să fii cel mai singur om din lume. fantastic este că am crezut că El ar fi la fel și că în mod dubios asta ne-a atras în aceeași lume. firește însă că are dreptate; până la urmă, cine să aibă siguranța că ce este real pentru el este real și pentru celălalt? asemenea damaged people ascultă aceeași muzică, dar în final își imaginează lumi diferite. nu?
