închid ochii, iar pe interiorul pleoapelor mele văd irişii tăi – două diafilme, colorate în toate nuanţele nebănuite pe care cerul le poate lua când e schizofrenic. şi atunci se adună norii, unul câte unul. safirul se transformă în cenuşă. şi e praf… şi e furtună…. şi plouă. plouă mult în spatele pleoapelor mele, dar nu ştiu dacă sunt eu… sau eşti tu.
când închid ochii te întâlnesc până într-acolo încât mă confund cu aceste două porţi prin care se poate intra înăuntrul cutiei tale de oase. iar aici nu plouă. e peşteră şi cleştar. şi liniştea unor picături sau a ecoului lor.
cadențat, pic peste pic, aici ţi se scurge povestea. nu ca grăunțele într-o clepsidră, dar ca picăturile de gheață dintr-un aisberg găunos. dincolo de peretele pleoapelor mele eşti tu şi doar eu pot să te văd şi să te aud. sunt incapabilă, dar aici. fie că îmi place sau nu, că vreau sau nu.
tu, înăuntru, ești… auroră, iar în rest crepuscul. cuvintele tale sunt picături sărate din care unii înţeleg ce vor, alţii nu înţeleg nimic. eu doar stau. nu vreau să înţeleg. stau, atât. iar când va fi să nu mai deschid ochii… voi fi mereu cu zâmbetul pe buze, pentru că atunci când nu va fi crepuscul va fi auroră… iar eu nu voi fi niciodată în întuneric datorită ţie. niciodată :)
