Nu am cuvinte de spus, nici muzică de ascultat. Stau în faţa unei tastaturi şi mă gândesc la multele lucruri simţite care nu au formă de expresie. Mă uit în jurul meu la tot ce se întâmplă în România ultimei săptămâni şi mi-e greu. Ceva e greu şi nu e al meu. Totul e străinătate, fix acel ceva pe care nu am vrut să îl caut în alte ţări… uite cum mă simt străină în ţara mea. Sau poate nu vad eu bine. Promit să mă gândesc mai mult la asta în zilele care vor urma şi să găsesc logica chestiei ăsteia şi a celor din spatele ei.
Până una-alta…
…aş vrea să fiu Eminescu. El putea să se izoleze între 2 crengi şi să fie fericit. Aia era ţara lui, nu îi trebuia mai mult. Putea fi şi singur şi neîmplinit, dar ăsta era status quo-ul lui şi îi dădea siguranţă. Dubios, dar al lui. Cât de dezamăgit o fi fost şi Eminovici? Doar nu făcea jurnalism din satisfacţie pură sau pasiuni nestăvilite. Aş fi vrut să îl scot la o cafea… în parc. Veneam eu cu termosul. Aşa, ca între necunoscuţi, nici măcar prieteni pe facebook, care îşi mai citesc din când în când unul altuia rândurile şi nu sunt de acord cu epoca din care celălalt face parte. Era capricorn, însă – cred că ne-am fi certat des…
Look at the headlines
Big crowd at the crazy house
Long cue for the joker’s shoe
Ten rounds in the ring with love
Do you lose and win
Or win and lose
