De obicei mă cert cu mine. Eu zic, tu auzi sau citești. Și nu reacționezi. Autist, tu te cerți cu mine când taci în capul tău inert. Foarte rar ne certăm în aceeași lume, un loc comun în care Voronețul și tot clerul molodvenesc devin căprui. Apoi totul se iartă sub preș, de unde duhul lui Alladin dispare. Așa ne iubim când nu dansăm. Dar și când vom dansa…
Tu îmi faci serenade în versuri în visele mele din Națiunile Unite. Geamul fără perdea nu mai face lumină în spatele Dâmboviței din Victoriei.
Tu ești scriitorul mâinii mele drepte. Doar așa mai reușește stânga să facă poezie. Iar ăsta nu fu poèd’amour, nici prozică declarativă.
Când îmi spui cum îmi spui, mor. Apoi prind jumătate de inimă în stomac. Cealaltă e în cap. “Telechinezie, Vero!”
