Minunea #25 din 25: Parintii mei

As fi vrut sa va povestesc mai multe despre ei, dar nu prea am cum. Nu am fost acolo cand si-au trait cele mai frumoase momente, iar daca am fost inseamna ca am fost  si eu unul din ele :)

Nu am fost niciodata pe aceeasi lungime de unda cu mama si tata. Cu siguranta nici voi nu ati excelat in trasul de sireturi cu ai vostri, insa la mine situatia cred ca a stat un pic altfel. Chiar si asa, cu toate certurile, lacrimile, urletele, cu toate care au fost si nu mai pot fi luate inapoi, eu am rezultat asa cum sunt astazi… si parca nu imi pare rau.

Nu m-au invatat niciodata sa le spun mami si tati, nu m-au mintit ca exista Mos Craciun mai mult decat ar fi suportat ridicolul, nu m-au fortat sa scriu cu dreapta nicio clipa, nu mi-au dat mura in gura nici atunci cand nu aveam dinti sa o mestec, mi-au umplut copilaria cu povesti si limonada, cu bunici, jucarii, carti, puzzle-uri si diafilme, mi-au adus pe lume un frate (cel mai frumos copil din cati am vazut vreodata la viata mea), m-au trimis la scoala, m-au carat in brate, mi-au apretat gulerele la uniforma, mi-au facut sandvichuri cu salam, margarina si cascaval, m-au snopit in bataie cand era sa dau foc la casa si m-au lasat sa-mi iau singura deciziile (fie ca s-a nimerit sa fie si proaste).

Nu au fost genul de parinti pe care “daca nu ii ai sa ti-i cumperi”, dar au fost ai mei si ai mei vor ramane chiar si cand va fi sa fim cu totii firimituri si bolovani de lut.

Ultima mea minune inainte sa implinesc 26 de ani si sa pasesc in al doilea sfert de secol sunt mama si tata, Dorina si Viorel, de la care m-am blagoslovit cu parul ondulat si ochii caprui, cu inteligenta asta care uneori mai da in gropi, dar nu suficient incat sa imi rup gatul, cu o mana stanga super-functionala, cu pasiunea pentru matematica, Led Zeppelin si filme romanesti.

Undeva prin genele mele se plimba poezia din mama si geometria franta din tata… iar tot ce imi doresc… incat nicio ie, conversi verzi si sute de minuni nebanuite ce ar urma nu ar putea inlocui… este sa ma aflu in ziua si locul in care poza de mai jos a fost facuta. Asta ar fi fericirea pe care nu o voi avea niciodata orice as face… Eh, nostalgii… dar sunt deja o baba si imi permit, nu? :)

P.S.: Nu stiu ce a insemnat melodia asta pentru ei, dar eu o am in memorie de mai bine de 20 de ani. Din pacate, nu gasesc videoclipul… ar fi meritat sa il vedeti daca nu il stiati deja :)

Minunea #24 din 25: Woodstock

Am mai spus-o, deci nu este un secret: mi-ar fi placut ENORM sa ma nasc in 1943, ca la festivalul de la Woodstock din 1969 sa am acesti 26 de ani pe care ii implinesc poimaine.

Ce s-a intamplat acolo, pe langa debandada, a fost istorie, nebunie, haos, dragoste pura!

Woodstock (Three Days of Peace and Music) a fost realizat in ’69, si trateaza cel mai controversat si legendar eveniment din toata istoria muzicii as I know it!

Va las (din nou) cu documentarul realizat atunci, care a aparut in ’70, iar in ’71 castiga Oscarul pentru cel mai bun documentar.

Nu are sens sa adaug mai multe…

Minunea #23 din 25: Fleetwood Mac

Cred ca de acum toata lumea care ma cunoaste stie ca imi plac Fleetwood Mac foarte tare!

De stiut ii stiam demult, insa aveam senzatia (gresita) ca sunt o trupa de country-folk. Apoi in primavara lui 2002, VH1 a dedicat un weekend divelor, iar printre invitatele de onoare era si Cher (minunea 16), dar si Stevie Nicks.

Inainte de un documentar All Access cu Cher, am prins cateva minute dintr-un material despre concertele lui Stevie, iar un fan spunea in incheiere cum este ea de magica pe scena. Nu stiu cum si cat m-a impresionat sau intaratat acest amanunt, cert este ca mi-a ramas in memorie.

Ani mai tarziu, in studentie fiind si diverse pe youtube cautand, mi-am propus sa ma lamuresc exact vis-a-vis de magia de care auzisem in 2002. Prima cautare, primul clip:

De atunci restul e istorie, can-can, tacere s.a.m.d.. Nu numai ca am descoperit-o pe Stevie ca fiind magica; m-a hipnotizat total! Fleetwood Mac i-a urmat firesc si galopant in viata mea. La ora actuala joaca un rol aproape la fel de mare ca si Cher, doar ca nu au avut acelasi timp la dispozitie sa isi spuna cuvantul. M-au prins intr-un moment de criza de identitate… si m-au lamurit rapid. Tzac-pac, hodoronc-tronc!

Fleetwood Mac intra azi drept ante-penultima mea minune pentru ca… azi a fost ziua lui Stevie (Happy Birthday you beautiful rock ballerina, you!) :) La fel de gemeni ca si mine… ca si Dylan (minunea 21)… Vedeti pattern-ul?

Ce ar trebui sa spun, ca sa nu ma intelegeti doar o groupie ametita si superficiala: Fleetwood Mac dateaza de foarte mult timp in istorie. La inceput, in anii ’60, au cantat un melange de blues-folk-rock si l-au avut pe Peter Green in fata. Ei au inaugurat Black Magic Woman, pe care mai tarziu Santana l-a facut faimos, dar si alte hituri precum Albatross, Need Your Love so Bad, Oh Well, The Green Manalishi sau Rattlesnake Shake.

La un moment dat, insa, in Green a dat strechea… sau o forma de divinitate suspecta, pentru ca a fugit cu niste sectanti si nu s-a mai intors.

Apoi au urmat diverse schimbari in componenta grupului, fondatorii, tobosarul Mick Fleetwood si basistul John McVie, dorindu-si sa mentina trupa exclusiv masculina. Printre cele mai apreciate variante ce i-au urmat lui Peter Green a fost cea cu Bob Welch. Apoi Welch si-a dorit cariera solo. A avut ceva vreme, a scos Ebony Eyes si Sentimental Lady, dar apoi nu s-a mai ridicat la vreun standard in topuri.

McVie s-a indragostit apoi de Christine, cu care s-a insurat si care s-a alaturat trupei. Nu mai erau doar barbati… drept urmare, duetul Buckingham Nicks a fost mai mult decat bine-primit in 1975.

Primul lor album in aceasta formula, autointitulat Fleetwood Mac, a rupt gura targului, mai ales cu piesa Rhiannon, compusa si interpretata de Stevie Nicks.

Apoi, in 1976, a iesit cu mare cantec, pompa si despartiri amoroase in cadrul trupei… Rumours, unul din cele mai bune albume ale tuturor timpurilor, alcatuit din hituri unul si unul. De pe acest album face parte melodia mea preferata EVER: Gold Dust Woman (o gasiti aici).

Droguri, topuri, Tusk, Mirage, post-psihedelia, Tango in the Night, dezintoxicare, cariere solo, despartire, impacare, reuniune, alte schimbari in componenta, apoi revenirea la formula cu cei 5 fireflies… si tot asa…

Fleetwood Mac sunt absolut exceptionali, dovada muzicala ca lumea e toata un haos ce trebuie ordonat, trait, iubit, acceptat asa cum este. De cand cu Stevie & co…. si eu sunt zen… si tot astept ca o melancolica tripata ca Stevie & Lindsey si John & Christine sa se impace si sa traiasca fericiti… pana dupa ce moartea ma va desparti de Fleetwood Mac :)

Mai jos va las in intregime cu un concert din cadrul Mirage Tour din 1982.

Rock on  G o l d  D u s t  people! Je vous trouve tres beau!

Minunea #22 din 25: Le Scaphandre et le Papillon

La inceput ti-e dat sa auzi doar zgomote si sa vezi niste siluete in ceata. Intervine o voce nedumerita, care se forteaza sa fie auzita. Tipa, insa nimeni nu da semn ca ar intelege. Un joc de lumini, altul de umbre. Apoi un ochi ale carui pleaope sunt intepate de ac. Durere? Deloc! Soc? Indescriptibil. Ce se intampla, de fapt?

Cartea biografica a lui Jean-Dominique Bauby, fostul redactor-sef al revistei Elle, a aparut in martie 1997 si descrie viata in captivitatea propriului corp. Pe 8 decembrie 1995, jurnalistul a suferit un puternic atac cerebral, in urma caruia a ramas paralizat. Singurul organ functional al corpului sau a ramas pleoapa stanga, cea dreapta avand sa ii fie cusuta, pentru ca ochiul nu-i mai era irigat si risca alte complicatii.

Prizonier intr-un trup lipsit de viata, Jean-Do a avut sansa (sau nesansa) de a-si revizui valorile si prioritatile; se poate spune ca drumul de la nonsalanta la revelatie, pentru Bauby s-a parcurs galopant.

Terapeutii au folosit, ulterior, un sistem de comunicare cu el – i se citeau in mod repetat literele alfabetului, in ordinea frecventei utilizate in limba curenta, si clipea cand era sa ajunga la litera pe care voia sa o foloseasca. In acest mod, Jean-Dominique Bauby a scris cartea Le Scaphandre et le Papillon.

La cateva zile dupa publicare, romanul a devenit un bestseller, iar Jean-Do a murit 2 luni mai tarziu.

Romanul, precum si viata fostului redactor-sef al Elle, au stat la baza filmului omonim, regizat de Julian Schnabel si lansat in 2007… minunea mea de azi.

In momentul in care s-a pus problema ecranizarii romanului, s-a pus si problema unui regizor, insa nimeni nu era dispus sa accepte provocarea. Dupa ce controversatul Roman Polanski a abandonat proiectul in faza de pre-productie, Schnabel a picat ca o mana cereasca.

Le Scaphandre et le Papillon m-a tinut treaza intr-o noapte tarzie la festivalul DaKino acum cativa ani. Nu ma asteptam sa imi placa. Nu imi imaginam ca avea sa fie o minune pentru mine. Cineva mi-a spus acum putin timp ca “voua, fetelor, va plac dramele la care se plange”… Cine are senzatia ca acest film este o pompa de lacrimi (sau doar atat), se inseala amarnic si a citit degeaba pana aici.

Le Scaphandre et la Papillon este o lectie de moarte! …moartea unui om de litere, care alege ca ultimul lucru pe care il face sa fie scrisul unei carti.

Pe mine, una, m-a facut sa realizez ce este important si frumos, ce este urat, ce trebuie iertat, permis, aruncat. Filmul asta m-a impacat cu niste demoni, iar de atunci continua sa aiba efect curativ asupra mea. Poate e o minune doar pentru mine… dar poate ma si insel.

Minunea #21 din 25: Bob Dylan

In urma cu aproape un an de zile, concerta pentru prima data in Romania. Este poet, cantautor si pictor, a facut istorie cu mesajele sale politice, sociale si filozofice si este geaman de-al meu. A reinventat muzica pop, a revolutionat punk rock-ul inainte de Woodstock si a avut un cuvant de spus in definirea folk-ului american. Astazi implineste 70 de ani, iar noi ne-am gandit sa vi-l (re)aducem in atentie pe unul dintre cei mai mari artisti ai tuturor timpurilor, castigator de Grammy, Oscar si Glob de Aur, pe cel care a luat fiecare gen muzical in parte, l-a desfiintat si l-a reconstruit dupa chipul si asemanarea sa: Bob Dylan.

Cititi restul minunii no. 21 pe metropotam.ro.

Minunea #20 din 25: Cel mai iubit dintre pamanteni

Cel mai iubit dintre pamanteni este prima mea surpriza literara si primul meu soc cinematografic.

La 13 ani parintii m-au obligat sa vad filmul, realizat in 1993 de Serban Marinescu, cu Stefan Iordache in rolul principal. Eu voiam sa vad Masca cu Jim Carrey. Ce altceva sa isi fi dorit un copil intr-o seara de vineri, care a doua zi avea meditatii la matematica la scoala si avea sa se intalneasca cu toti colegii, care numai despre rolul lui Carrey ar fi vorbit?…

Ideea e ca mie nu mi-a displacut Cel mai iubit dintre pamanteni, insa nu am putut constientiza asta pe moment. Eu am ramas fixata pe scena in care Mircea Albulescu il violeaza pe Stefan Iordache in inchisoare. Nu stiam ca astfel de lucruri se pot intampla intre barbati… Drept urmare, a survenit socul de care pomeneam la inceput.

A doua zi la scoala, evident, toti colegii vorbeau de Masca, insa atunci cand diriginta a intrebat cine a avut macar curiozitatea sa se uite la Tele 7 abc (vremuri, dom’le!), eu am fost singura mandra care a ridicat mana…

Apoi anii au trecut si mie mi-a ramas frica de a ma apropia de cartea lui Marin Preda. Abia in clasa a XII-a am luat cele 3 volume din biblioteca, ce mi-au stat la capul patului pana in prag de Bacalaureat.

Va anunt ca pe cat de bun este filmul, pe atat de si-mai-buna este cartea. Sunt convinsa ca ati citit-o, insa v-o aduc astazi si aici, macar pentru a va arunca privirea peste pasajele voastre preferate. Din fericire, am gasit-o pe Scribd.

Ca o fi pentru ca abia de aici am inceput sa inteleg cum a fost in vremea comunismului, ca m-a intrigat sa descopar ce se ascunde in spatele socului… cert este ca una din cele mai mari minuni ale mele este si va ramane Cel mai iubit dintre pamanteni si sunt convinsa ca oricand va fi sa ma rugati sa fac un top al cartilor mele preferate, asta va fi pe podium!

View this document on Scribd

View this document on Scribd

View this document on Scribd

Minunea #19 din 25: Simfonia a IX-a, Beethoven

De Beethoven cred ca am auzit inainte de a ma naste. Mamei mele ii placea foarte mult muzica clasica, insa pana in clasa a 11-a nu am fost suficient de interesata incat sa ascult.

Intr-a 11-a mergeam mult la ateneu. Saptamanal, cladirea micuta din Bacau din spatele Hotelului Decebal, primea grupulete de elevi, printre care ma numaram si eu. Vazusem prin filme ca lumea se imbraca de gala la astfel de iesiri, asa ca ma chinuiam din greu sa fiu pe masura. Nu eram eu ca de covorul rosu, dar nici Ateneul din Bacau nu era Opera Metropolitana din New York.

In fine, asa se face ca am inceput sa ascult zilnic muzica clasica, iar compozitorul care m-a impresionat cel mai mult, a carui biografie am citit-o pe nerasuflate, a fost Ludwig van Beethoven. In imbecilitatea mea spirituala ma convinsesem pe la 18 ani ca eu eram reincarnarea marelui compozitor, ramas surd la varsta de 26 de ani.

Am sa va las cu Simfonia a IX-a semnata de Beethoven (necunoscatorilor poate le este familiar macar fragmentul coral de la final, care insereaza poezia lui Schiller, Oda bucuriei) si cu scena din filmul Copying Beethoven, care reproduce premiera simfoniei ante-mentionate.

Daca nu ati plans niciodata de fericire, este momentul sa incercati. E divin!

Minunea #18 din 25: Charlie Chaplin

Luminile rampei. Daca nu era pentru Charlie Chaplin, nu s-ar fi inventat aceasta expresie. Nu cred sa existe artist mai complet, caruia sa ii fiu recunoscatoare ca a existat, precum a fost cel care candva le dadea viata lui Charlot si lui Monsieur Verdoux.

Sunt tz-spe motive la care va puteti gandi pentru care a intrat in cele 25 de minuni ale mele… si toate sunt adevarate. Eu l-am descoperit retroactiv: de la Limelight in jos.

Am plans enorm la filmul asta, realizat in 1952 si recunoscut la Oscar abia 20 de ani mai tarziu. Limelight a descris rampa pentru mine intr-un mod perfect (cuvant pe care eu il folosesc extrem de rar).

Nu pot sa va explic. Trebuie sa fii curat, artist, copil pentru a putea intelege la ce ma refer. Pentru ca nu exista cuvinte critice care sa descrie ce vreau sa spun. Muzica, Charlie, scena cu Buster Keaton, una din scenele mele preferate din cinematografie din toate timpurile…

Sa ii vad pe Chaplin si pe Keaton ajunsi la o varsta, intr-un film vorbit, care sa aiba ca tema retragerea din luminile rampei, uitarea celor din jur, imbatranirea, iar asta sa aiba loc intr-o scena fix inainte de final… este una din cele mai apasatoare si emotionante descrieri a mortii ecranului de argint pe care le-am vazut v r e o d a t a.

Trebuie musai sa vedeti Limelight, altfel nu veti putea intelege cinematografia per ansamblu niciodata!

A urmat Monsieur Verdoux, o comedie neagra, realizata in 1947, care a fost nominalizata la Oscar pentru Cel Mai Bun Scenariu.

~aici il aveti in intregime: 

Apoi, intamplator, am vazut The Circus. Si spun intamplator, pentru ca am o fascinatie cu istoria Oscarurilor si incerc sa le inteleg de la origini pana in prezent. The Circus al lui Chaplin facuse foarte multe furori cu putin inainte de prima gala a popmoapsei ceremonii, insa ca si in anii ce au urmat, nu a plecat acasa cu statueta mult meritata.

~tot filmul:

Filmul este considerat, alaturi de The Gold Rush, cea mai buna comedie realizata vreodata de Charlie Chaplin. A intrat in istorie ca al 7-lea film mut cu mega-incasari in box office.

~ Goana dupa aur in intregime:

Nu am crezut ca ma va fascina filmul mut vreodata, si asta pentru ca sunt o snoaba care digera cu greu filmele realizate inainte de 1965… Mi-a trebuit foarte mult timp pana sa ma incumet la Fellini si Antonioni, care, intre noi fie vorba, m-au capiat la 15 ani! Dar, printr-o minune, l-am descoperit pe Chaplin. Cine stie… poate si lui Columb i-a fost frica de apa pana sa fi descoperit America…

Acum va las cu The Kid, o dramedie la care eu tin foarte mult. Realizat in 1921, filmul este primul lungmetraj (sper sa nu ma insel) al lui Charlie Chaplin. Mie mi-a ramas in memorie drept filmul la care se plange cel mai mult in raport cu numarul de cuvinte care se rostesc :)

Minunea #17 din 25: Not.Com.mercial

Oare faceti intoxicatie daca va spun ca albumul meu de suflet este singurul pe care Cher l-a lansat exclusiv online in 2000… si a ramas necomercial chiar si in zilele noastre?

Ca sa nu detaliez prea mult, aici gasiti toate cele 10 melodii, pe care Cher le-a compus singura (!), intr-o calatorie in Franta, unde a fost invitata sa locuiasca intr-un palat impreuna cu mai multi scriitori. Este de departe cel mai personal, intim si fascinant material discografic pe care draga de ea si-a lasat amprenta.

Mai multe detalii despre Not.Com.mercial gasiti aici.

Eu am sa va las cu piesa Born With The Hunger, prima pe care am reusit in urma cu ceva timp sa o ascult de pe album, intrucat fusese introdusa intr-o antologie de greatest something :)

Minunea #16 din 25: Cher

Ziua de azi este probabil cea mai importanta zi din an pentru mine, pentru ca azi, 20 mai, este ziua de nastere a unui om la care eu tin foarte mult si fara de care nu as fi avut puterea primara si bruma de incredere in mine, pe care le mai arat din cand in cand in prezent.

Pe Cher am descoperit-o… acum multi ani si, spre surprinderea celor care ma stiu tot de atunci, continua sa fie importanta.

Pentru mine Cher nu a fost niciodata doar cantareata si actrita, cu toate ca doar din muzica si filme puteam sa imi formez o idee. A venit in viata mea la limita dintre copilarie si adolescenta… Deci daca acum sunt cum sunt, imaginati-va cum eram la cea mai critica varsta posibila. A fost medicamentul meu… sau placebo-ul meu… sau obsesia mea… sau primul meu exercitiu de creativitate… Cum vreti sa ii spuneti fix aia a insemnat. Nu asta conteaza.

Nu conteaza nici ca azi a implinit 65 de ani, nici faptul ca multi priviti la suprafata si o desconsiderati pentru operatiile estetice, GEN!

Nu conteaza ca a luat Oscar, Grammy, Emmy + multe alte chestii care se termina in ‘y’ si nu numai.

Nu conteaza Believe, Turn Back Time, Gypsys, Tramps and Thieves, Half Breed, Dark Lady, I Got You Babe, Walking in Memphis, Just Like Jesse James si restul de etc.

Nu conteaza Moonstruck, Mask, Silkwood, If These Walls Could Talk, The Witches of Eastwick sau Tea With Mussolini.

Nu conteaza ca sufera de dislexie sau ca are sindromul Epstein-Barr, ca taica-su a fost armean, iar bunica-sa indianca Cherokee…

Conteaza ca a facut ce imi doresc si eu sa fac – sa ma indragostesc si sa scriu istorie.

Ei nu i-a fost usor. Cher spune despre sine ca este mai mult un soi de circus-freak care face show, pentru ca sunt voci mult mai bune ca a ei si actrite mult mai talentate decat ea.

Pentru mine este… un om cu care ma identific fantastic de mult, a carui evolutie ma sperie pentru ca parca o urmez si eu. Nu ma flatez singura, o spun din cauza caderilor si a fricii de a nu mai fi nevoie de mine. Apoi vine boost-ul, apoi iar caderea si frica… In fine.

Minunea mea de azi este ea si, cu toate ca nu mi-e usor sa fac asta intr-un post citit de multi, ii voi scrie aici un mesaj… ce va ramane in eter, aiurea in online.

Dearest,

I’ve always been sure you listen and you feel who I am and what I am about.

The first time I wanted to wish you Happy Birthday was 11 years ago.

I wanted to send you an e-mail, but little did I know that it would have been impossible.

Today I am a bit more wiser then I used to be at 15 and, at the same time, more naive to think that whatever I would write will somehow get to you. Today was a beautiful day here and I wished everyone around me Happy Birthday, because it was the most special day. 

As you might suspect (or not), my birthday will come soon too. This is why I am working on these 25 wonders – I want to acknowledge everything and everyone that made me who I am today. By far, you are my greatest wonder. If it weren’t for you, I would have never found the strength I posess nowadays, nor would have I given writing a chance to express myself. You mean the world, and if it weren’t for the world, I wouldn’t have had a place to live in. 

So happy birthday today to the person that deserves it most! Happy, amazing, healthy, wealthy, wise, inspirational, cool, sweet, cheerful, colorful everything! I mean it so sincerely that I don’t care who else knows it. Your birthday is my birthday present to everyone and I hope someday, somehow I will have one dream come true, and that is to take you to the mountains and the countryside in Romania for a weekend. 

With all this heart “that cries out to you over an ocean” and to which “your pain cried out for me across a wave” so many times, I will always love you (as the song says)! 

Veronica.

Si pentru ca v-am obisnuit deja cu cate un filmulet, azi va aduc spre (re?)vizionare Behind the Music-ul realizat de VH1 cu Cher in 1999. Altceva mai tear-jerking nu am gasit :))

P.S.: asta a fost prima mea poza cu Cher:

Minunea #15 din 25: Le sacre du printemps, Stravinsky vs. Nijinsky

Le sacre du printemps este una din muzichiile moderne pe care le ador! Nu stiu daca s-a mai ivit o potrivire de caracter mai buna precum cea dintre Igor Stranvinsky si Vlaslav Nijinsky. Aproape ca ai spune ca au creat unul pentru celalalt. Cu toate ca istoria a consemnat mai intai aparitia muzicii in 1910, coregrafia fiind realizata 3 ani mai tarziu, ma uit la baletul original gandit de Nijinsky si constat o simbioza vecina cu perfectiunea.

Din fericire, coregrafia originala, conceputa in 1913, a fost reprodusa in nenumarate randuri de-a lungul secolului trecut, astfel incat pot sa va aduc astazi o inregistrare din 1987 a Joffrey Ballet din Chicago (companie de balet infiintata in 1956), care a montat dansul lui Nijinsky.

Baletul propriuzis nu dureaza mai mult de 30 de minute, indiferent de cine si cum ar fi gandit coregrafia. De departe, insa, dansul ritualic sugerat de muzica (dar si de titlu) este redat cel mai bine de coregrafia lui Nijinsky. Daca sunteti curiosi, youtube va pune la dispozitie mai multe variante pe care le puteti urmari.

Filmuletul de azi este, precum cele din zilele trecute, uploadul meu, realizat cu mult chin, truda si sudoare… dar si mare bucurie :)

Enjoy!

Minunea #14 din 25: Asa-i romanul

Am sa va fac o marturisire: cand eram mica, melodia asta (exact in interpretarea Vetei Biris) ma emotiona foarte tare. Imi aduc aminte ca am cantat-o la Serbarea Abecedarului la sfarsit de clasa I si mi-au dat lacrimile pe masura ce inganam toti, o turma de gandaci, acolo in cor.

…eu am fost ultima generatie care a inceput scoala cu Abecedarul acela albastru, vechi, scrijelit, cu coperta de carton…

Ce e fantastic e ca si astazi cand ascult melodioara asta imi trezeste o caldura undeva intre stomac si piept… si parca-parca imi vine sa plang un pic. Nu stiu daca e o chestie importanta sau inrudita cu vreun mesaj ascuns. Insa banuiesc ca in mine, inauntru, e o romanca mai tare decat credeam eu ca sunt. Altfel poate ca as fi fugit pana acum. 20 de ani si milioane de probleme, greutati, bucurii, betii, castiguri, pierderi, unele mici, altele mari… si uite-ma cum inca ascult io piesa asta si imi aduc aminte de Abecedar si Sa tesem frumos :)

O minune… luciferica, as putea adauga!