Celebrul 702 este un film surprinzător de bun pentru perioada de acum 50 de ani din România. E unul din puținele care mă fac să cred, din ce în ce mai mai tare, că cinematografia noastră a involuat în ultima jumătate de secol.
Amza Pellea, Radu Beligan, Ion Finteșteanu, Puiu Călinescu, Sanda Toma, Florin Piersic – joacă personaje cu nume englezești, care trăiesc într-o țară pe nume Alergica. Un grup de gansgsteri dă o lovitură grasă și aruncă vina asupra lui Kid (Beligan), care își așteaptă execuția în închisoarea “Bing-Bing”. În ultimul moment, scaunul electric este deconectat, avocatul apărării convingându-și clientul să își dicteze memoriile gangsterești editurii “Books & Books”.
Piesa după care a fost făcut filmul a deschis prima stagiune ever pentru Teatrul de Comedie din București. Celebrul 702 a fost scrisă de Alexandru Mirodan, iar până să apară în română, a fost tradusă în spaniolă, engleză, franceză, sârbă și cehă. E o experiență cinematografică aproape deloc comunisto-românească. Enjoy!
Close your eyes and imagine a lush garden blooming with wonder and flourishing with surprise - spune la about pe un site.
Vital este un artist american ale cărui două videoclipuri m-au făcut să îmi aduc aminte de cele mai frumoase vise ale mele, care mi-au dezmorţit energia de-a lungul timpului.
Muzica lui este mai curand catchy, dar nu într-un sens comercial… clipurile combinate cu versurile, pe de altă parte, spun o poveste pe înţelesul oricui, fie el analfabet, dislexic sau mut.
Aici nu vorbim de o experienţă muzicală şi atât, ci de una aproape extrasenzorială, sonică, pacifică, cosmică…
The clock ticks I arrive just for departure.. stand there wave goodbye just left my heart there.. on my way to success is what I’m hoping.. so far so good the way my day is going.. my mind so clear I’m thinking positively.. no guts no fear even though the possibility of crashing here I know that I’ll soon make it there.. I see the clouds go by they look so lovely please forgive me but I wish I was on the other side and fly without these wings wings wings.. even though I might seem high not even once forever I think I would fall.. I’m wondering what its like to be free its killing me like suicide..
&
where am I.. I don’t know.. I think I’m lost cause this all just looks the same who are you an unfamiliar face but my head told me to go this way.. It’s saying to me It’s saying to me me me.. the voices in my head just keep on saying saying ooh ooh ooh
În completarea clipurilor de mai sus vă las cu EP-ul lansat anul acesta de Vital.
Ştiu că mi-i găsesc pe toţi aproape absconşi, dar trebuie sa recunoaşteţi: muzichiile mele sunt cel puţin fascinante!
Pe Geron Hoy l-am descoperit ieri. Am dat peste videoclipul lansat în urmă cu doar câteva zile la piesa King of Pangea, primul făcut la un extras pe single de pe albumul lui de debut, Soldier.
Nu ar fi prima dată când descopăr un artist ale cărui muzică, versuri și clipuri să îmi spună ceva și gâdile fitilul beculețelor, însă Geron Hoy, care la ora actuală NU are pagină pe wikipedia, are ceva mai mult decât atât. Are o poveste ruptă din aceeași antologie siderală din care s-a desprins și a mea.
In 2009, Geron Hoy found himself in dire straits in Austin, Texas. Facing multiple family crises, he left the music career he’d been building in New York, put nearly everything he owned in a storage unit, and moved into a dingy rented room in a bad part of north Austin. As he describes it, “there was a strip club about two blocks away called The Yellow Rose. The room I stayed in had terra cotta tile – very cold – and it just had this smell. That rat smell. It just reeked. There were these two guys I never saw. I didn’t even know their names. I slept on a futon mattress. I bought a desk for $10. I had a 12″ TV, my computer, my guitar, and that was it. The bathroom was black, completely black. I wore flip flops in the shower. They had a dog and there was hair in ever corner and an inch of dirt. Absolutely disgusting. But one thing I loved is that there would be classical music playing from an old radio in the kitchen. The lights would be low and it’d be dim in there and there’d be NPR playing, or the classical music station. It would play constantly, all night. Just quietly. Just there amongst all this grime and dirt and trash was this beautiful music playing”.
(asta zice pe site-ul lui la “about”)
Și ca să nu cad într-un oarecare derizoriu, acum că am și debutat oficial rubricutza americile mele și, pare-se, uzul diacriticelor, vă las cu albumul Soldier în întregime mai jos. Sunt convinsă că vă va placea. Eu sunt iremediabil cucerită. :)
The Memory Machine este un album de muzica folk lansat in Octombrie 2010 de australianca Julia Stone, jumatate din duetul Angus & Julia Stone. L-am descoperit recent si nu mi-l pot scoate de pe repeat. Este absolut superb si va invit cu toata caldura sa il ascultati mai jos :)
Azi a fost o zi foarte ciudata, pierduta, irosita + celelalte atribute la care va ganditi cand va merg toate de-a-ndoaselea. Insa stiti ce mi-a salvat-o mie? faptul ca in seara asta am fost inteleapta si am facut ceva ce nu fac de obicei, pentru ca de obicei sunt mult prea orgolioasa. Ei bine, in seara asta am renuntat la orgoliu si… Ei, nu conteaza pentru voi… Ce conteaza este ca nu as fi avut ocazia sa fac gestul intelept, daca nu as fi descoperit, in prealabil, un album frumos si ronukizat… si un pic folk, si un pic indie… fix ce imi trebuie mie in zilele normale cu putin soare, putin vant, putine frunze care sunt zburatacite de vant, ii largi si cu broderie alba, iaurt cu visine si coca-cola…
Totul a pornit de la clipul asta:
…care m-a facut sa zambesc si sa iubesc si sa ma bucur ca sunt eu de vreo 3 luni incoace, asa cum nu am fost niciodata.
In fine, albumul These Open Roads este semnat de Haroula Rose. Habar n-am cine este, insa daca va intereseaza, ii gasiti pagina pe facebook.
Pentru cei carora le plac gusturile mele muzicale, iar din cand in cand ii mananca sau gadila curiozitatea sa vada cum functionez eu, aveti aici albumul spre incercare. It made my day… adica evening :)
Doina, Doina, Cantic dulce, Cand te-aud Nu m-as mai duce
M-am cunoscut ieri cu Doina Botis la cafea. Pentru cei care ma cunosc demult, stiti bine cat de mult imi doream sa o intalnesc. Ei bine, cafeaua de la ora 5 (altii sunt cu ceaiul, eu nu ma pot dezlipi de cafea, orice as face) mi-a adus-o in fata.
A fost mult, mult, mult peste asteptarile mele! In primul rand pentru ca am intarziat: am prins aglomerat pe Dacia, eram si pe tocuri (si un melc m-ar fi depasit, dar eu as fi depasit taxiul), iar de la Romana pana la Cafepedia am facut o vesnicie incaltata precum eram.
Chiar voiam si credeam sincer ca voi ajunge mult mai devreme. Am intarziat doar 3 minute dupa ceasul meu, dar ea era deja acolo. Si apar eu ca o pretioasa in rochie, pantofi si toate alte cele care nu ma definesc in viata de zi cu zi. E ca atunci cand, dupa ani si ani de zile, te intalnesti cu fostii colegi sau cu prietenii din copilarie sau cu o mare iubire din trecut, si fix in ziua respectiva ori iti apare ceva pe fata, ori parul iti sta nu-stiu-cum, ori te stropeste vreo masina. Fix asa m-am simtit eu.
Of, cat dor imi era de blugii mei si tenisii rosii (sau galbeni… as fi stat ceva in dubiu), de ia mea alba de la bunica si de esarfa mea albastra, de ochelari (!!!), de geanta mea pretioasa si unica in lume, de bratarile mele din noduri, de care nu pot sta departe.
A fost dat ca Doina sa ma cunoasca in ziua in care mergeam la gala Premiilor Gopo, iar eu trebuia sa am tinuta de seara. Din nou of!
Nu tin la chestiile vestimentare, dar pe mine ma reprezinta foarte, foarte mult modul in care ma imbrac, iar ziua de ieri nu a transmis deloc cat de fericita eram sa fiu la o cafea cu ea. Highlight-ul ultimei luni a fost cafeaua cu Doina. Undeva foarte sus in top 5-ul chestiilor fantastice care mi s-au intamplat in ultimii 3 ani, as indrazni sa spun.
Cred ca am avut nitele emotii. Si as fi vrut sa dureze mult mai mult, insa timpul era limitat pentru amandoua. Cat sa fi aflat intr-o ora? Nu multe, insa suficient incat sa imi dau seama ca e la fel de simpatica precum am banuit-o, arata incomparabil mai bine pe viu decat la tv, este fascinant de culta (fapt ce ma va indemna sa o mai scot in oras cand ne vom elibera de diverse) si este mult (unde ‘mult’ trebuie citit cu vreo 3-4 de ‘u’) mai tanara decat mine!
Doina draga, daca vei da peste aceste randuri cand va fi sa ai curiozitate si timp (ma cam hazardez cand spun timp, dar… deh, riscul), sper ca nu te va deranja ca am scris aci despre cofi-ul nostru (la cat de multi fani are ronuka, e ca si cand numai noi 2 vom sti) si… nu stiu tu ce parere ti-ai creat, dar eu nu sunt atat de tacuta. Ma crezi ca de la tocuri mi s-a tras? Eu vorbesc mai mult decat prevede legea (sunt in topul moldovenilor la capitolul asta), sunt haioasa, daca iti vine sa crezi, si, foarte important, sunt mult mai inteligenta decat au aratat balbaielile mele de ieri. Cand te gandesti ca totul a venit de la tocuri si rochie, mai-mai ca ai interzice prin lege tinutele obligatorii la gale de premii. Apropos, a fost amuzant; as fi putut LEJER sa merg in blugi si rasa in cap, si tot as fi iesit mai onorabil decat multa lume acolo.
In fine, ca sa inchid ce e aici, nu de alta dar ma asteapta alte nimicutze pe ziua de azi, mi-a facut maxima placere sa te cunosc. Adevarul e ca puteai sa imi dai si in cap si nu ar fi fost sanse sa imi displaca. Data viitoare, insa, va fi o cu totul alta poveste :)) Nu ti-am spus, dar si pe mine m-au batut aceleasi ganduri ca si pe tine la 19 ani. Insa mai departe decat sa scriu ce scriu acum, nu am ajuns. Nici nu cred ca am curaj. Am, insa, o oarecare cultura (mica, ce-i drept, dar am timp sa ma formez), in materie de teatru… si mi-ar placea sa te duc, la un moment dat, intr-o seara, sa vezi de fapt ce nu ai pierdut, si putinele exceptii care cu greu au reusit :)
Pe foarte curand, spor si multa inspiratie+rabdare! Asta este pentru tine:
Iar pentru voi restul, eu am descoperit-o aici:
…iar de atunci, am inceput sa ma conving din ce in ce ca Doina este printre cei mai si mai decat atat coregrafi+dansatori de la noi. E foarte posibil sa ma insel, dar… trebuie sa imi lasati dreptul la opinie. Winston Churchill (nu mai dau link, cautati-l voi pe wikipedia) spunea: “Eu am dreptate, tu nu. Dar pentru libertatea ta de a nu avea dreptate, eu voi lupta pana la moarte”. O concluzie de aici puteti trage si voi.
Aaa… Ar mai trebui sa spun ceva de varsta, pentru ca, sincer, pe mine asta m-a uimit inca de la bun inceput: faptul ca nici macar nu poate fi luata in calcul. Ma face sa cred ca e nemuritoare si ma sperii. Nu poti spune ca Doina Botis se misca bine pentru varsta ei… te opresti la bine. Si pui punct.
if you don’t want me to come in you better lock this door and if you don’t want me to return you better lock this door
vorbind de damaged people si de cum se (re)cunosc ei intre ei, este prea tarziu sa spun atentie la versuri… bine, e prea tarziu pentru multe lucruri, DAR ce va impartasesc aici e o melodie foarte misto! clipul e nitzel creepy, dar e doar o metafora la cat de rataciti suntem de propriile noastre centre de greutate… (tin sa update-uiesc: stiu ca e cu vampiri-like si ca it is kind of fashionable to do so, DAR… e Chrissie Hynde si e indragostita… si imi permit sa trec cu vederea! Stiu, sunt foarte permisiva… ce nu fac eu pentru amorurile mele muzicale? :p )
Celebrul 702 este un film surprinzător de bun pentru perioada de acum 50 de ani din România. E unul din puținele care mă fac să cred, din ce în ce mai mai tare, că cinematografia noastră a involuat în ultima jumătate de secol.
