Dar nu este vorba despre putință, ci de a ceda, să nu mai reziști, să lași firescul să se producă. Să primești ce îți e dat, să nu te întorci, să nu pleci, să faci față pământului și buturugilor înfipte în el, pentru că deasupra se desfășoară un cosmos imposibil de pus în cuvinte. Probabil dacă nu aș fi cedat, o parte din mine ar fi rămas mereu în agonie. Bănuiesc că a fost să fie, iar acum nu poate să nu mai fie.
Chiar dacă nu ne vedem nici 20 de ani…
“Trebuie” a căpătat altă însemnătate. Pe lângă axiomele matematice, nu luam nimic ca fiindu-mi dat… dar de data asta trebuie. E inutil să o pun în cuvinte. Și totuși o fac. Hmm.
Noiembrie nu a dispărut de 2 ani, dar a rămas în timpul de până acum 2 ani. Cumva mă voi vindeca și de toamnă. Probabil după publicare.
Între timp încerc să îmi înnod picioarele în poziții zen, să mă eliberez de buturugile sus numite. Uneori îmi iese, iar cosmosul se oprește într-un punct în care variabila timp devine constantă. Și nu mai există. Automat dispar și celelalte dimensiuni. Un Big Bang de emoții, artificii, sentimente. Bezna cu stele devine un incendiu. De obicei ca un albastru dilatat. Ce ar fi să nu se stingă?
Începând de azi, chiar dacă e retroactiv, sunt trecută în redacția fostului meu metropotam :)
În totalmente altă ordine de idei, acum câteva zile scriam:
Pentru mine a fost cel mai ciudat om pe care încă nu îl cunoscusem. Şi îmi venea să mă dau cu capul de pereţi din cauza asta. Dar el nu ştie toate astea despre el şi mă tem de momentul în care va realiza pe cont propriu, pentru că atunci va exploda în milioane de particule de lumină… şi va salva omenirea de la nu ştiu ce eră glaciară. Iar câinii vor continua să rămână câini precum îi ştim. Pentru că e omul care merită aşteptat. Dacă vor fi să îmi iasă cuvintele cum ar trebui… dacă aş putea numai să îi compun o simfonie cu toate gândurile care nu lasă urme pe hârtie… poate că ar conta. Poate ar fi cel mai important lucru pe care l-aş face vreodată. Şi aş fi fericită. Şi aş putea muri fără regret că nu am realizat tot ce aş fi putut. Pentru că e o bucată de lume fără de care, oricât m-ar enerva, nimic nu ar mai funcționa.
…poate că ar fi vremea ca nimic să nu mai funcționeze. Nu?
De obicei mă cert cu mine. Eu zic, tu auzi sau citești. Și nu reacționezi. Autist, tu te cerți cu mine când taci în capul tău inert. Foarte rar ne certăm în aceeași lume, un loc comun în care Voronețul și tot clerul molodvenesc devin căprui. Apoi totul se iartă sub preș, de unde duhul lui Alladin dispare. Așa ne iubim când nu dansăm. Dar și când vom dansa…
Tu îmi faci serenade în versuri în visele mele din Națiunile Unite. Geamul fără perdea nu mai face lumină în spatele Dâmboviței din Victoriei.
Tu ești scriitorul mâinii mele drepte. Doar așa mai reușește stânga să facă poezie. Iar ăsta nu fu poèd’amour, nici prozică declarativă.
Când îmi spui cum îmi spui, mor. Apoi prind jumătate de inimă în stomac. Cealaltă e în cap. “Telechinezie, Vero!”
Sara Miheea aş vrea să o cheme… şi va avea toate câmpurile din lume, şi îi vor fi citite toate cărţile până va fi să înveţe să le citească singură. Şi va fi şi va avea Liniştea :)
Steaua ei acum e departe, dar asta nu înseamnă că nu există. Poate nici nu va veni, dar ea există… pentru că, în univers, a fost odată o iubire mare, nebună şi, pentru puţin timp, reală. Cea mai reală. Sigur!
Nu am cuvinte de spus, nici muzică de ascultat. Stau în faţa unei tastaturi şi mă gândesc la multele lucruri simţite care nu au formă de expresie. Mă uit în jurul meu la tot ce se întâmplă în România ultimei săptămâni şi mi-e greu. Ceva e greu şi nu e al meu. Totul e străinătate, fix acel ceva pe care nu am vrut să îl caut în alte ţări… uite cum mă simt străină în ţara mea. Sau poate nu vad eu bine. Promit să mă gândesc mai mult la asta în zilele care vor urma şi să găsesc logica chestiei ăsteia şi a celor din spatele ei.
Până una-alta…
…aş vrea să fiu Eminescu. El putea să se izoleze între 2 crengi şi să fie fericit. Aia era ţara lui, nu îi trebuia mai mult. Putea fi şi singur şi neîmplinit, dar ăsta era status quo-ul lui şi îi dădea siguranţă. Dubios, dar al lui. Cât de dezamăgit o fi fost şi Eminovici? Doar nu făcea jurnalism din satisfacţie pură sau pasiuni nestăvilite. Aş fi vrut să îl scot la o cafea… în parc. Veneam eu cu termosul. Aşa, ca între necunoscuţi, nici măcar prieteni pe facebook, care îşi mai citesc din când în când unul altuia rândurile şi nu sunt de acord cu epoca din care celălalt face parte. Era capricorn, însă – cred că ne-am fi certat des…
Look at the headlines Big crowd at the crazy house Long cue for the joker’s shoe Ten rounds in the ring with love Do you lose and win Or win and lose
Din când în când, în Militari se aciuează doi bosechetari, iar rima este neintenţionată.
Sunt doi viciaţi, beţi, iar când nu sunt beţi sunt mahmuri şi suferă de frig. Pe ea o cheamă Dana, iar pe el nu mai ştiu cum îl cheamă. Venise într-o seară o mașină a poliţiei comunitare pe aleea mea, pentru că în miez de noapte ei se certau şi deranjau liniştea publică. Se luaseră de la ţigări, el începuse să o lovească. Evident că niciunul nu avea buletin. Şi-au spus CNP-ul din amintiri îmbibate în țuică ieftină, iar reşedinţa… chiar ilar, au dictat şi acolo ceva.
În seara aceasta, când mă întorceam de la “Una Historia de Tango” şi am luat 61 pentru o staţie până acasă, i-am reîntâlnit. El era foarte răcit, tușea şi începuse să scuipe în troleu. Ea insistă să meargă la spital, iar el până la urmă căzuse de acord. Cu siguranţă la urgenţe, nici dacă ar ajunge, nu s-ar uita nimeni la ei. Sunt urâţi, au fețele umflate şi cu pete vineții, miros a tomberon plin-ochi de gunoi, iar mai mult de 10 minute lângă ei s-ar putea să te îmbolnăvească de hepatită. Însă oricât le-ar fi de greu în felul ăsta, oricât s-ar bate, s-ar înjura şi s-ar certa, ei sunt mereu împreună. Cei doi boschetari din zona Militariului meu sunt de nedespărţit.
Aşa că m-am gândit fără să vreau la Cosmosul meu. Dacă ar fi să nu cădem fiecare în cele mai adânci prăpăstii din lume şi dacă am termina prin a ne iubi “până la adânci bătrâneţi”… de fapt nu am atinge adâncimile bătrâneţilor, pe cât am reuși cu fundul celor mai adânci gropi. Am ajunge un soi de Dana şi cum-îl-cheamă, care se afundă în abis, același haos lugubru, pe care fiecare îl condiţionează prin prezenţa celuilalt. Doi viciaţi, cu obrajii umflaţi, obosiţi, înfometaţi, care la un moment dat nu s-ar mai suporta… şi care nu s-ar despărţi niciodată. Ar cădea în acelaşi timp, s-ar îmbăta din acelaşi pahar, ar fuma acelaşi chiştoc de ţigară, şi s-ar duce unul pe celălalt la urgenţe. Nu s-ar salva – niciunul nu ar avea minte suficientă să plece. Atât de greu şi împuţit îmi imaginez amorul ce mă duce cu pluta. Dar este el chiar atât de greşit?
închid ochii, iar pe interiorul pleoapelor mele văd irişii tăi – două diafilme, colorate în toate nuanţele nebănuite pe care cerul le poate lua când e schizofrenic. şi atunci se adună norii, unul câte unul. safirul se transformă în cenuşă. şi e praf… şi e furtună…. şi plouă. plouă mult în spatele pleoapelor mele, dar nu ştiu dacă sunt eu… sau eşti tu.
când închid ochii te întâlnesc până într-acolo încât mă confund cu aceste două porţi prin care se poate intra înăuntrul cutiei tale de oase. iar aici nu plouă. e peşteră şi cleştar. şi liniştea unor picături sau a ecoului lor.
cadențat, pic peste pic, aici ţi se scurge povestea. nu ca grăunțele într-o clepsidră, dar ca picăturile de gheață dintr-un aisberg găunos. dincolo de peretele pleoapelor mele eşti tu şi doar eu pot să te văd şi să te aud. sunt incapabilă, dar aici. fie că îmi place sau nu, că vreau sau nu.
tu, înăuntru, ești… auroră, iar în rest crepuscul. cuvintele tale sunt picături sărate din care unii înţeleg ce vor, alţii nu înţeleg nimic. eu doar stau. nu vreau să înţeleg. stau, atât. iar când va fi să nu mai deschid ochii… voi fi mereu cu zâmbetul pe buze, pentru că atunci când nu va fi crepuscul va fi auroră… iar eu nu voi fi niciodată în întuneric datorită ţie. niciodată :)
…sau poate mi-am imaginat tot… cât talent… pardon, ce imaginaţie la mine. din toată treaba asta, însă, nu am beneficiat de multe ori în viaţă, iar acele puţine dăţi s-au concretizat în câteva prozici sau poezici mai mult sau mai puţin reuşite. poate nu am fost nicio clipă cine ştie ce scriitor. poate până şi pe asta mi-am imaginat-o, la fel de mult precum mi-am imaginat şi o iubire mare. puţin imposibilă, dar mare, enormă, dincolo de timp şi spaţiu.
dar să fim serioşi, cine să nutrească asemenea sentimente pentru mine, o psihotică paranoică dotată cu o imaginație bogată şi un decolteu generos? pe zi ce trece cedez puţin câte puţin din cauza lipsei lui. da, e drept, mă conving că e suficient ce simt eu, că e ok să nu fie aici pentru că eu rămân pe metereze.
poate mi-am imaginat tot. asta mă pune într-o lumină nouă. pentru că eu tot nu plec. rămân şi aştept. şi probabil mă transform într-o nebună. nevoia mea de el e reală, dar poate e doar consumatoare de energie şi atât. dragostea mea e reală, dar poate nu contează la nimic. cândva poate voi fi fericită şi aşa – singură, doar cu gândul că undeva, în universul meu imaginar, el ar fi putut să fie El şi nimic nu ar fi putut să schimbe asta.
mi-ar fi ușor să zic “c’est la vie” şi să trec mai departe, aşa cum se spune în popor că face românul. “ce să faci? asta e. tu să fii sănătoasă”, dar culmea e că nu sunt. a-ţi imagina până acolo unde nu mai poţi face distincţia între ce e real şi ce nu… nu prea pare a fi sănătate. și nu sunt puternică. nu sunt un model pentru cei care cred că aş fi. sunt un om, care nu cred că mai e normal de ceva timp. sentimentele mele şi mintea mea nu sunt normale. într-un fel, mă bucură asta. pe de altă parte, însă……..
pot să spun ce înseamnă să fii depresiv și cum este ca nimeni să nu poată să facă nimic pentru tine. știu cum este să ieși din depresie doar din întâmplare și care este sentimentul acela că atârni de un fir de ață până să cazi din nou și de tot. știu cum este să trăiești cu frică, cum este să fii iubit, cum este să nu fii iubit, cum este să asculți sau să nu o faci, să vorbești prea mult sau deloc, cum este să plângi până când aerul pe care îl respiri capătă un miros sărat și fierbinte, cum este să râzi, să ai prieteni mulți și cu toate astea noaptea să fii cel mai singur om din lume. fantastic este că am crezut că El ar fi la fel și că în mod dubios asta ne-a atras în aceeași lume. firește însă că are dreptate; până la urmă, cine să aibă siguranța că ce este real pentru el este real și pentru celălalt? asemenea damaged people ascultă aceeași muzică, dar în final își imaginează lumi diferite. nu?
Anul trecut pe vremea asta spuneam că nu mă interesează sa pun în balanță câștigurile și pierderile de peste an. Nu știu sigur dacă e același caz și acum, însă pot să spun că din cele 19 obiective propuse atunci 7 au fost duse până la capăt, 5 doar pe jumătate sau pe aproape, și 7 deloc.
Din ce mă mândresc că am reuşit sunt recăpătarea independenţei şi stabilităţii emoţionale. În plus, sunt fericită că am cunoscut-o și m-am împrietenit cu una din cele mai bune dansatoare și coregrafe din România, Doina Botiș, că mi-am revenit din punct de vedere psihic și financiar (mă rog… în limitele independenței anterior amintite), că am fost la cele mai multe concerte din viața mea (Bon Jovi, Roxette și Alice Cooper sunt în fruntea topului meu), că am descoperit oameni frumoși și buni și că încă sunt (mirare mare și nu prea) o persoană demnă și mândră (dar și mai bogată în ceva înțelepciune), că am scris niște chestii nu tocmai literare care au atins niște oameni și că am pus într-o oarecare coerență o serie de 25 de minuni ce mi-au marcat primul sfert de secol din viață.
Din ce nu am făcut pot să spun sigur că nu voi reporta PR-ul în domeniul cultural şi admiterea la master.
Anul acesta un “big thank you” merge metropotamului care a reprezentat o proporţie covârșitoare din tot ce îmi lipsea în decembrie 2010 la vremea când scriam pomelnicul pentru 2011.
Înainte să înşirui mai jos ce îmi propun pentru 2012, trebuie să mai adaug ceva, un amănunt pe care nu ştiam că doresc să îl bifez până în momentul în care nu l-am reuşit. Concret, dragilor, independența şi stabilitatea emoţională nu reprezintă, precum credeam eu, să îţi propui şi să încerci prin orice mijloace să nu mai iubeşti pe cineva, ci să îţi accepţi sentimentele, să nu ţi le negi ţie, să trăieşti cu ele, indiferent dacă ar fi să fii într-o relaţie cu respectivul om sau nu.
Acum, schimbând registrul ca să intru direct în felia de pâine principală a pomelnicului pentru 2012, vreau:
+ treaba cu publicatul se tot reportează de la un an la altul… oficial și bătut în cuie, 2012 va fi Anul;
+ acea lansare pe piaţă pe care deja o conceptualizez şi care ar trebui să fie ceva ce va trăi şi dincolo de momentul lansării perse. mulţi din cei care vă aruncaţi ochii peste aceste rânduri e posibil să şi ştiţi cam despre ce vorbesc :D
+ să fac nişte cursuri de jurnalism narativ, creative writing, dans (mas-o-menos contemporan) şi…. pam-pam pictură! ultimul e o noutate pentru cei care nu mă ştiu de foarte-foarte mult timp;
+ să realizez portofoliul de interviuri (de genul celor care o extaziază pe Roxana), pe care mi l-am propus şi anul trecut, care să stea la baza unei antologii pe care, eventual, să o lansez ori la Gaudeamus, ori la alt târg undeva în 2013;
+ să încep să scriu o nouă carte, poate chiar volumul de nuvele/ povestiri/ eseuri de la care practic am început să visez că vreau să public acum vreo 15 ani (trebushoară pe care e musai să v-o povestesc odată şi odată);
+ să citesc o carte pe săptămână (aici Bookaholic va juca un rol foarte important);
+ să scriu din nou poezie… măcar de amorul meu personal;
+ să merg cu bicicleta până în Deltă şi (pe termen lung) să fac un circuit în România pe bicicletă;
+ să nu mai întârzii;
+ să călătoresc, poate văd măcar o ţară în plus anul ăsta;
+ să cânt mai mult… şi nu genul karaoke – poate voi atinge acel ceva pe care mi-l doream în ultimul an de facultate, şi anume să fiu vocea şi tamburina întâi ( :)) ) dintr-o trupă preponderent masculină;
+ să merg măcar de două ori pe lună la ateneu;
+ să merg din nou la teatru precum o făceam la începutul facultăţii, doar să mă bucur ca nesătula îndrăgostită de spectacole şi să nu mă mai joc de-a criticul amator exigent;
+ să dansez! nu se poate să fiu prietenă cu Doina şi doar să mă scălămbăi în oglindă… aşa că treaba cu ieşitul în oraş special pentru dansat se aplică şi în 2012;
+ să îmi caut mansarda genială în care să mă mut singură şi poate până la finalul anului să mă şi mut!
După cum se observă, 2012 mi-l doresc a fi mai mult un an literar… cu puţin noroc, Ronuka mă va ajuta, ca şi anul trecut, să îmi îndeplinesc o bună parte din obiective.
Şi ca să parcurg acelaşi traseu ca în decembrie 2010, sunt nişte oameni care au făcut 2011 să fie unul din cei mai câştigaţi ani din viaţa mea: toată echipa de la metropotam, în frunte cu Cristina, Gruia, Irina şi Dan; Doina mea de suflet; El, cel pe care îl consider geamănul meu spiritual şi pe care tocmai v-am spus mai sus că nu îmi mai neg (mie) sentimentele pe care i le port; bunica mea (cel mai sfânt om al meu şi fără de care aş fi…….. de fapt nu aş fi), Oana & Roxana (alături de care formez trio-ul sex&the-city-like-meets-lipstick-jungle-like), Elena & Clara (fetele cele mai înţelegătoare din România, sfătuitoarele mele de bază şi minţile cele mai clare din toţi pe care i-am cunoscut în ultimii doi ani în lumea literară)… iar lista poate continua și nu este sub nicio formă scurtă.
Îmi pare rău că acesta este singurul post pe care îl scriu în luna decembrie, dar promit să scriu mai mult în viitor (nu este un obiectiv în sine, însă). Vă urez tuturor un 2012 plin de… tot ce nu au prevăzut maiashii şi analiştii politici şi economici luaţi la grămadă.
Să ne revedem şi recitim cu bine și fantastic de multă înspirație din ianuarie încolo. La mulţi ani… literari!
Când eram mai mică, îi spuneam unei prietene că tot ce îmi doresc este să găsesc pe acel cineva care îmi va încălzi picioarele iarna, fără ca eu să i-o cer. Între timp, news flash: nu e suficient! Cu alte cuvinte… cât de cretin şi romantic să fii pe la 20 ani încât să crezi asta? Ce-i drept, era prima dată când mă îndrăgosteam de cineva şi mă alegeam cu primul Waterloo al corazonului propriu, dar tot atunci m-am ales şi cu 12 ani în septembrie. Bine, şi cu dependenţa de ţigări. Şi m-am şi tuns scurt.
Aveam 20 de ani, 53 kile, păr brunet, scurt, căram un pachet Marlboro de 10 ţigări, pe care dădusem 23 mii de lei vechi, şi aveam mereu o agendă verde la purtător. Am umplut aproape în întregime acele pagini (pe care astăzi le consider demne de muzeu, secţiunea manuscris), până să mă fi hotărât să aleg ce e mai cremos din tot, să gândesc o coerență, pe care să o mai înfloresc pe ici-colea, bagă titlu, bagă-n plic, concurs şi premiu… şi premiu… şi premiu… şi Doamne, deja de 2 ani numai cu asta ieşeam la rampă. Începusem să scriu cartea pentru că altceva nu mai ştiam să fac. Etc.
Deci iată-mă la încă ceva timp de atunci. Şi guess what? M-am ales DIN NOU cu dezamăgire / umilință, după o abureală pseudo-amoroasă, ce a durat… să zicem 3 luni. Bun, puse pe hârtie, gândurile mele obscure vis-a-vis de speţa plată a intelectualului care se afişează cu pisoiaşi (plați ca și ei+1), nu mai par atât de obscure. Ce vină am eu că nu sunt plată? Bine, voi nu ştiţi, dar dincolo de suprafaţa asta plină de figuri şi puteri nebănuite, eu sunt un om un pic sensibil şi relativ bun, care suferă şi îşi face griji pentru toţi cei din jur, fără să discrimineze. Mama tuturor răniţilor, fără număr! Ba mai mult, when I hit rock bottom, mă transform în pâinea lui Dumnezeu.
Fix atunci, când doar aureola îţi mai lipseşte şi ţi-ai asigurat un loc în Rai (n-am citit Biblia, shoot me), legenda spune că eroul şi-o mai ia o dată. Iar eu fix erou am fost.
Mi se pare aproape ilar… Aş râde dacă nu aş fi dat câţiva stropi la rozătoare până acu vreo 2 ore, de nervi că tocmai MIE mi s-a întâmplat. După marele amor cosmic, după care mi-am jurat un celibat nedeterminat în care să sufăr şi… ştiţi voi… etc, am dat peste fix opusul galacticului ante-menționat. Trebuia să văd cum se termină (ori ba) o asemenea treabă. Ei bine, prost! Dacă după Cosmic m-am cam întristat (pentru că, sincer, simțea tot ce gândesc, de parcă ar fi trebuit să se inventeze o religie care să justifice spiritual o asemenea conexiune), după Trimestru sunt furioasă și, pentru prima dată în viață, regret sincer că am cunoscut pe cineva! Nu aș fi crezut în veci că voi spune asta. Ca om, Trimestrul ăsta a fost altoit cu o specie curioasă de javre - cea mai puțin dotată cu respect pentru cei din jur - și încă una de porcine - cea pe care, din nefericire, nu o tai de Crăciun.
Ce a făcut? Funny story… dar asta ar însemna să v-o spun. Mai bine i-o trimit lui Woody Allen. Sigur ar scoate ceva mai bun decât aş putea povesti eu… dar poate mă mai gândesc.
Ori am ajuns la o vârstă la care demența este la maladie du jour, ori am dat în mintea copiilor, ori pur şi simplu nu am avut ce face… dar astăzi m-am jucat.
Mi-am adus aminte de o perioadă când îmi cream o lume a mea cu diverse personaje şi unde eu dictam regulile, scenariile, varul de pe pereţi, hainele, sentimentele şi inclusiv deznodămintele proceselor de la Haga. E clar că nu mai am exerciţiul pe care îl aveam acum 12-13 ani, însă mi-am permis în limita posibilităţilor să o iau pe câmpii.
Şi acestea fiind spuse…
… nu ştiu când şi cum va fi să mă mărit (şi dacă), însă aţi văzut vreodată o rochie mai frumoasă ca asta?
Mă uit de câteva luni bune la această fotografie pe care am găsit-o nu mai ştiu cum şi unde pe internet şi îmi tot rod unghiile de ciudă că în altă circumstanţă nu m-aş vedea purtând o copie FIDELĂ!
Este idealul meu de culoare şi simplitate… şi e vaporoasă ca pentru hippioata din mine… şi nu are nevoie de accesorii… şi e cu spatele gol… şi NU e albă!
Nu am cuvinte. E rochia perfectă!
Şi ca nebunia să fie completă, cum am declarat război tocurilor, evident că balerinii ar fi varianta cea mai demnă de luat în calcul. Balerini care chiar să aducă a balet. Da, am nişte pitici zburătăcind prin curte… dar joaca nu putea fi completă fără buburuzii ăştia demenţi (de o culoare alta decât alb, evident).
Cu ocazia buburuzilor de faţă am descoperit “Elephant and Chickpea”, o marcă pare-se canadiană, eco friendly, dureros de simpatică… care parcă a fost inventată pentru mine.
Nu m-am jucat niciodată de-a mireasa şi mirele când eram copil. De-a mama şi tata, poate… însă eu mereu preferam să fiu copil, nu mamă, şi să fiu cea mai mică din trei fete, pentru că aşa citisem eu în poveşti, că ăi mai mici sunt cei mai buni, cei mai deştepţi, norocoşi, frumoşi, iubăreţi etc.
Nu mi-am imaginat niciodată nunta perfectă, preferând să mă urc prin toţi copacii şi pomii, să escaladez toate şantierele şi să alerg desculţă, inconştient ştiind că la un moment dat nu mă voi mai îndeletnici cu aceste activităţi minunate.
Numiţi-l ceas biologic sau streche acută, dar azi mi-a venit să vă arăt rochia perfectă. Nu ştiu cum voi dansa eu tango-ul mult visat sau dansul contemporan Mia Michaels style, însă asta ar fi.
Mama nu mi-a vorbit niciodată de nunta ei şi nici poze nu au rămas pentru posteritate. Poate de aceea mi-a venit să mă gândesc la asta. Nu ştiu. Ştiu sigur că mama a fost o mireasă superbă, care nu a purtat voal, dar care îşi prinsese flori în păr.
Nici eu nu cred că vreau voal. De fel, nu vreau nimic din toate câte se spune că trebuie să aibă miresele. Nu vreau simandicoseli, tul, bijurerii slipicioase, unghii false sau manichiură french. Nu vreau ceva vechi, ceva nou, ceva albastru şi ceva împrumutat. Nu vreau fixativ şi onduleuri care să poarte nume de mâncăruri tradiţionale. Nu vreau alai care să mă culeagă din apartamentul unde probabil voi locui cu chirie, maşini care să claxoneze când şed pe banchetele lor, nici baloane sau mai ştiu eu ce. Şi nu vreau ceremonie în biserică, nici verighete din cine știe ce metal prețios pe care sunt scrise nume, versuri, date sau ani.
Vreau chiar să mă dau cu cremă de gălbenele pe buze. Şi să mă machiez singură. Şi unghii scurte, cel mult unse cu lac. Iar limuzina cu claxon să fie un copitat negru care cel mult nechează. (pur sânge, pot să fac pretenţii?) Iar verighete… simple, cum au avut părinţii mei şi foarte probabil şi ai lui.
Iar EL… dacă mă întrebaţi pe mine, ar trebui să poarte converşi… Şi zero cravată sau papillon. Şi să aibă părul puţin lung şi să nu se bărbierească special pentru “the day”. Şi să mă ajute să descalec de pe pur-sangele meu, şoptindu-mi să nu înjur când ar fi îmi cobor posteriorul din şa :))
Şi să fie bunica acolo. Şi tata. Şi Anca. Şi Doina. Şi să fie un câmp imens cu maci. Şi cumva în surdină să se audă acorduri din Astor Piazzolla. Să fie soare şi să bată puţin vântul. Să nu fie cort sau stacane cu mâncare. Să cânte lăutari, dar cânticele din vremea Mariei Tănase, a lui Cristian Vasile, Jean Moscopol, Titi Botez, Gabi Luncă, Zavaidoc şi alte muzichii cu zvâc şi dichis interbelic. Să fie dragoste şi lume puţină. Şi îmi doresc să prind apusul soarelui cu un pahar de vin roşu în mână (nu şampanie!) şi noaptea nunţii încă trează.
P.S.: Nu-i așa că păpușa asta seamănă cu mine? (povestea asta, însă, rămâne pentru altă dată)
