pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2017!

Anul acesta mi-am luat la revedere de la iubirea care m-a format ca adult. De fapt, o pierdusem oricum, în urmă cu aproape patru ani, însă îmi rămăsese cumva, sub formă de dor, celibat și incapacitate de a mă mai îndrăgosti. Dar anul acesta a venit cu niște schimbări pe care nu le-am prevăzut, pe care nici nu am îndrăznit să mi le doresc. Undeva foarte foarte adânc în subconștient, probabil, nu am crezut că merit mai mult. Ceea ce acum văd că a fost o prostie – să crezi că sentimentele ți-au ofilit pe de-a-ntregul, definitiv și iremediabil, este… Jane-Austen-like. Iar eu sunt departe de a fi o eroină a literaturii britanice din secolul XVIII.

A fost un la revedere altruist, așa cum credeam că se poate doar în versuri și în muzică. Cumva prevăzusem că se va întâmpla asta și consider că a venit momentul să mă adun și să empatizez cu iubirea despre care acum nu mai vorbesc.

Nu am știut niciodată să scriu despre el. Tot ce am reușit a fost să povestesc despre mine – cine sunt eu și de ce eu. Din toate fetele din lume, de ce eu? Mi-a fost greu să văd orice a văzut el în mine. Și acum îmi este. Poate de aceea nici nu a funcționat. Poate pentru că nu am fost niciodată acea persoană care ar fi putut fi frumoasă oricum.

Uneori aveam impresia că mă vede lipsită de defecte. Știu că era doar impresia mea. Mă făcea să mă simt iubită, chiar dacă iubirea era doar în capul meu, așa cum îi plăcea lui să spună – poate să și creadă. Undeva în mine, de-a lungul timpului, a înflorit (și mulți ani mai târziu s-a ofilit) convingerea că și el m-a iubit. Sufletismele pe care le-am împărtășit m-au făcut de multe ori să cred că vom fi veșnici. Așa se face că atunci când totul s-a terminat, am simțit că am pierdut nemurirea. Aș putea zice că l-am urât, dar ar fi o minciună. Nu l-am urât; decât în măsura în care poți urî pe cineva din prea multă iubire.

„Scrisori către Aoife” sunt cuvintele pe care nu ni le-am spus – eu lui și (cel mai mult) el mie. Locul unde vreau să cred că, din când în când, încă ne mai vedem. Scrisorile sunt – și au fost de la bun început – cămașa mea de forță. Cutia mea cu demoni, închiși bine în spatele unui suflet de beton, de neauzit. Robert Plant a existat. În Scrisori, încă există.

Scrisorile vor fi coerența pe care mi-am construit-o în ultimii zece ani, maturizarea scrisului și a gândirii, dovada mea pentru mine că „12 ani în septembrie” nu a fost un one-hit-wonder.

Așadar, în noul an, timpul și sufletul meu vor merge către acest proiect foarte personal, care va marca nu doar dorința ce a mocnit latent în mine încă de la 15 ani de a scrie o carte sau finalul unei procrastinări ce datează de aproape jumătate din viața mea. „Scrisori către Aoife” va fi al treilea cel mai important lucru pe care îl voi fi făcut în 32 de ani, după cumpărarea casei și jobul de care sunt extrem de mândră. Este Sfântul meu Duh, după care urmează Amin și de la capăt.

Așadar, chit că textul de față nu a început în stilul tradiționalului meu pomelnic, în 2017 îmi voi canaliza energia spre:

  1. Serviciu. Munca la Oxygen a fost metamorfoza de care aveam nevoie pentru a-mi câștiga aripile și să zbor cât mai sus. Am învățat enorm de multe lucruri în ultimii trei ani. Am acumulat o experiență ce îmi lipsea pentru a deveni adultul ce mi-am dorit să fiu din copilărie. Oxygen mi-a stimulat și hrănit dorința de cunoaștere peste poate, mi-a mijlocit îmbogățirea bagajului de cunoștințe și informații. Este locul și echipa pentru care simt cea mai mare recunoștință. Și alături de care vreau să îmi continui zborul și să îl ajut la rândul meu să zboare.oxygen
  2. „Scrisori către Aoife”. În cazul în care lamentația de mai sus nu este suficientă, anul acesta vreau să îmi ancorez timpul din afara biroului pentru a termina de „Scrisori către Aoife”.Scrisori catre Aoife - fragment
  3. Cuibul Tara. Probabil cel mai pragmatic obiectiv în 2017 va fi să renovez. Toți apropiații mei știu că mi-am dorit să realizez acest lucru încă de acum patru luni, de când am cumpărat casa, dar că din motive matematic-bancare și financiare nu am mai putut. Este cu TBD, însă rămâne cu siguranță pe lista de lucruri pe care mi le doresc și pentru care voi lupta în 2017.tara
  4. A iubi. Încă de anul trecut iubirea a fost trecută în pomelnicul meu de planuri și dorințe. Pe la mijlocul anului, aproximativ de ziua mea, am conștientizat că, odată cu vârsta, iubirea capătă dimensiuni și atribute complexe. Ajungi să o simți nu doar între coaste, ci și cerebral, nu doar pentru cei din jur, ci și față de tine. Iubirea este Aminul care împlinește și binecuvântează tot ce este și va continua să fie important pentru mine, atât în 2017, cât și în anii care vor urma.

Pentru mine, 2016 a fost un an al maturizării; un an în care am reușit să conștientizez și să îmi aliniez mai bine prioritățile la felul meu de a fi. Sper și îmi doresc ca 2017 să fie un an al iubirii, împlinirii și înțelepciunii.

Să fie totul bine. Din toate punctele de vedere. La mulți ani!

Jurnal de bucureștean. Capitolul II

E un vis frumos. A investi și a visa în și pentru casa ta – e un vis frumos. Dar apoi sună alarma și te mai și trezești. Gen – ce faci cu ușile vechi când le schimbi cu altele noi? Unde le duci? Păi după ce stomacul îți devine o gaură care se lărgește tot mai mult de fiecare dată când bormașina mai trântește o bucățică de zid pe jos, după ce scoți pe casa scării vechiturile împreună cu molozul (pentru că nu îi poți spune toc…) care le împrejmuia, după ce îți strici bunătate de unghii și fâșii minuscule de piele cărând totul la lift, apoi în lift, iar din lift la ghenă… vine paznicul care îți face capul calendar că mașina de gunoi nu le va lua în veci. Desigur, aici intervine experiența ta de om de comunicare și îi explici cu frumușelul că ai întrebat pe cineva în avans și ți s-a spus să le duci jos, că se va găsi totuși cineva să le ia. Dar – deh! – tu în viața ta de zi cu zi faci corporate communications of various sorts; poți să îi spui diplomatic și în termeni sofisticați câte-n lună și în stele, pentru că el îți dovedește că vocea îi poate ridica un număr impresionant de octave, până ajunge să îți scârțâie gaura aia de stomac – ocazie cu care îți dai seama că rupi de foame. Dar, până la urmă, Omul Paznic începe să râdă (ușor scârțâit, ca o balama foarte foarte foarte veche) și zice că ce o fi o fi, că om vedea dimineață când vine mașina de gunoi.

Și se face ora 5. Ruptă de oboseală, ajungi în casa pentru care ai plătit deja ultima chirie și pe care mai ai puțintel până să o părăsești, îți faci probabil cea mai bună omletă din lume… și te gândești că mai ai multe de făcut. Multe, multe de făcut. Iar mâine e o nouă zi.

P.S. Cred că îmi voi boteza cuibul Tara. Da, e o ironie în care am pus oleacă de afecțiune ;)

Jurnal de bucureștean. Capitolul I

Știi cum e să primești sfaturi când nu le ceri? pentru că pe drumul pe care tu abia acum pornești, ei toți se întorc obosiți și toți au vorbe de duh pe care ai fi cretin să nu le asculți?

Cred că am dat și eu în viață sfaturi fără să mi le ceară nimeni. Dar oare le-am îndesat cu forța? Adică… ești bou dacă nu faci cum am făcut eu sau știu eu că se face?

Ieri scrisesem altceva despre cum e să îți cumperi cuib (cirip cirip!), despre emoțiile alea pe care trei luni le toci ca pe pătrunjel, cum sufletul îți devine o pastă insipidă de sentimente contradictorii, iar mintea e asaltată ca niciodată de paranoia și obsesii. Scrisesem cum este să ajungi la capăt de drum, să semnezi contractul, să te treacă portarul pe lista de proprietari, despre ce balcon dat naibii am, ce de cărți mișto o să citesc stând lățită în fotoliu la lumina unui lampadar, ce de texte îmi vor ieși stând la biroul meu antic din lemn de trandafir…

Dar nu mai conează ce am scris ieri, pentru că totul pălește la umbra sfaturilor – despre bateria de la bucătărie și colacul de la budă. Și poate nu ar trebui să iei toate ușile acum. Dar nu arunca lingurile și cuțitele că sunt încă bune. Nu e suficient să dai cu var. Dar ești sigură că vrei să zugrăvești? Nu te arunca la cheltuieli. Nu arunca mobila veche. Pilota aia din debara… e bună, poți să o folosești. Nu băga încă frigiderul în priză. Pune mai întâi uși, apoi zugrăvește. Zugrăvește mai întâi, apoi pune uși.

Firește, toate sfaturile sunt binevenite, toate sunt bine intenționate. Pe toate le asculți… până îți vine să te dai cu capul de pereți, iar până la urmă tot ca tine faci. Pentru că e casa ta. Alegerea ta. Numele tău pe facturi – sau, mă rog, va fi… după ce ajung să mă declar la administrație și pe la furnizorii de utilități. Și nu o să mă mai trezească din somn proprietarul pentru chirie pentru că a ajuns cu 20 de minute mai devreme decât îi spuseseși tu să vină.

Azi am plătit ultima chirie. I-am zis să vină la 09.30, căci sunt în concediu și încerc să dorm mai mult. M-a sunat la 9.11. Pentru că de ce nu?…

Și, desigur, cumpărăturile în Dedeman și în Ikea te reduc la zacusca de acasă, dar ce palpitant e să măsori tocul ușilor, iar în coș să pui glet, șapte plinte și o lustră. Să îți faci planuri și să te amuze febra musculară de la căratul sacilor de gunoi. Să îți găsești o firmă care să te scape de un televizor vechi și o poliță inutilă.

Abia am început aventura. Acum două săptămâni când am semnat contractul am crezut că se încheie. Boy, was I wrong… E un sentiment al dracului de mișto să îți iei singur deciziile. Bineînțeles că sunt într-o stare de euforie și teamă în același timp, dar sunt mândră de asta. Și am tot dreptul să fiu. Pentru că e un pas pe care l-am reușit singură. Sunt oficial independentă așa cum visam de la 9 ani să fiu. Sunt pe cel mai bun drum și sunt nițel fericită :)

31

Viața mea a devenit ca un joc de mahjong. Sunt filme la care te uiți și ajungi să crezi că doar femeile bătrâne joacă mahjong. Sau canastă – depinde de continent sau regizor. Își pun mănuși de dantelă pe mâinile super îngrijite, cu unghii lustruite recent la salon, se parfumează cu Chanel 5, se strâng duminică dimineața în grupuri de câte patru acasă la una dintre ele și joacă până la orele prânzului, când beau ceai. Sau ce mai fac femeile în astfel de filme.

Nu știu ce fel de mahjong joacă ele, însă cel pe care îl joc eu – seara, dupa ce ajung acasă de la birou și îmi arunc tenișii sau pantofii din picioare – este contra cronometru, găzduit de Facebook și deloc burghez.

Trebuie să potrivești piese, două câte două, pentru a termina un puzzle care inițial pare imposibil. Piesele au desene sau cifre frumos caligrafiate – atât de frumos că abia reușești să le identifici. Și te grăbești, alergi prin joc, cauți modalități de a găsi ceea ce e greu de căutat de la bun început. Faci în așa fel încât să te încadrezi în timpul pe care îl ai la dispoziție. Te enervezi când nu reușești. Aproape că renunți, dar mai mare este frustrarea când alții o fac mai bine sau mai repede ca tine. Așa că o iei de la capăt – în limita numărului de vieți pe care ți le acordă platforma. Zi după zi.

Viața la 31 se apropie uneori de mahjong.

Iar acum, făcând un zoom out din metaforă, la 31 înveți să nu te mai plângi, să faci mișto de faptul că avansezi în vârstă, să devii foarte bun în ceea ce faci, să îți crești pasiunea exponențial de la o zi la alta. Pentru că timpul care îți rămâne din joc, se diminuează de la un nivel/an la altul. Și trebuie să devii tot mai bun, pentru a putea fi cel mai bun la sfârșit.

În 31 de ani am făcut multe lucruri pe care nu am gândit că le voi face. Sunt multe pe care am vrut să le fac și pe care încă nu le-am început. Dar de la un an la altul devin mai înțeleaptă și învăț să le fac mai bine. Și mai repede. Să îmi pun ordine în priorități, să îmi selectez oamenii din jur, proiectele în care mă angrenez, lucrurile sau evenimentele pe care le las să îmi meargă la suflet. Acum ceva timp mi-ar fi fost greu să îmi dau seama, dar toate acestea sunt un privilegiu.

31 vine cu independența pe care o visez de la 8-9 ani. Vine cu mai multă integritate, responsabilitate, curaj și înțelepciunea de a ști să delimitezi ambițiile prostești de cele cu adevărat importante. La 31, gusturile, criteriile, sentimentele devin mai rafinate – partea pragmatică ajunge să o echilibreze pe cea emoțională. Dragostea, pasiunea, infatuarea – toate ajung să pulseze nu doar intercostal, ci și între tâmple.

Toată viața pe care ai trăit-o și crezi că te definește ca adult, devine, de fapt, un punct de start pentru o călătorie nouă, care se anunță de un milion de ori mai frumoasă și mai interesantă decât te-ai așteptat. Și ard de nerăbdare să văd cum se continuă și ce pot să fac pentru a fi cea mai bună la acest joc.

It is on!

O doamnă dată naibii

Nu am să o ascund: e vineri seara, iar eu sunt acasă. E aproape miezul nopții și aproape mi se face somn. Ar fi fost o vreme acum ceva timp când mi s-ar fi părut trist. Dar.

Dar până să cedez vârstei, cearcănelor și vreunui stereotip, mă zbânțui într-o pereche de pantofi corai superbi, cu tocuri de 11 centimetri, îmi fac ochi dulci cu un pahar de vin, privesc în spate la săptămâna pe care o închei și ma simt o doamnă dată naibii. Și ascult asta:

Este vineri seara, iar afară stropește de parcă bulevardul s-ar umple cu lacrimi și cuțite mărunte-mărunțele. Dar eu dansez ca floarea prin casă, iar fumul de țigară dansează odată cu mine.

Nu am să o ascund. M-am cam gândit la el. Amoru-mi nerezolvat mi-a furat mintea aiurea în ultimele săptămâni. Dar.

Dar am avut o săptămână grea și frumoasă în același timp, încurcată dar dezlegată până la final, o săptămână pe care am încheiat-o ca o doamnă. Această vineri seară se încarcă de energie și cu vocea Barbrei Streisand. Iar eu mustesc de bine!

Carte, câmpii, pace, păpădii

De fiecare dată când sunt nefericită îmi aduc aminte că tu nu m-ai făcut fericită acum mulți mulți ani și că tot ce a urmat este din cauza ta. Când sunt nefericită îmi aduc atât de bine aminte de tine încât te simt lângă mine, aproape te ating. Și îmi vine să îți trag o palmă, să las urme adânci pe obrazul tău, să rămâi cu forma degetelor mele pe piele și să te usture la atingere.

De fiecare dată când adorm plângând (din varii supărări) și mă trezesc cu ochii umflați, îmi aduc aminte că nu ai mai fost lângă mine de foarte mult timp. Sunt astfel de dimineți când te urăsc cu toate fibrele, iar amintirea ta este peste tot în oraș. Nu am devenit omul care puteam fi lângă tine. Nu sunt bună, nu sunt blândă, nu sunt frumoasă. Sunt alcătuită din amintiri de care tu nu ai avut și nu știu dacă ai loc. În fiecare zi te urăsc mai mult și dorul de tine crește; ca un bulgăre colosal care nu se oprește din rostogolit. Sunt cel puțin 2 ani de când nu mai știu nimic de tine și simt că te iubesc pe măsură ce te urăsc mai tare. Vorbesc despre tine la trecut, iar totul devine o minciună din care nu voi putea ieși niciodată.

Vreau să cred despre mine că sunt disponibilă, că nu te mai caut în fiecare om ce îmi iese în cale, că nu te mai aștept să apari înapoi ca și când… Vreau să cred că sunt bine în lipsa ta, că ce norocoasă sunt că nu m-am certat cu tine din motive triviale precum spălatul rufelor și datul cu aspiratorul în weekend. Ce bine îmi este să nu te mai văd, dar ce rău îmi este de fapt.

Nu mă înțelege greșit. Fericirea mea este independentă de tine. Nefericirea, în schimb, e cu totul a ta. Îmi caut de bine, îmi fac unghiile săptămânal, cumpăr cărți, le mai și citesc, am început să merg cătinel la sală, mi-am schimbat culoarea la păr, mă respect, îmi fac planuri să merg din nou la teatru și, din când în când, umplu o vază cu flori pe birou. Îmi doresc și lupt ca nivelul meu de serotonină să intre în cartea recordurilor. Sunt zile, însă, când acest lucru nu îmi iese; zilele în care tu reapari, dar, de fapt, nici nu ești acolo.

Sunt patru cuvinte la care mă tot gândesc de ieri încoace – carte, câmpii, pace, păpădii – patru cuvinte care sper să îmi aducă liniștea și sentimentele bune menite să te țină pe tine departe și pe mine cât mai aproape de cine am devenit în lipsa ta. Pentru că odată cu tine, acum mulți mulți ani au dispărut angoasele amoroase, nevoia intrinsecă de tine, agonia, disperarea, adânciturile vinete și golurile ca de sită din suflet și stomac.

Firește, au fost și fluturi. Am fost fericită iubindu-te. Am fost un om mai bun cu tine în lumea mea. Și poate nu am devenit cine aș fi putut fi, dar poate nu e un lucru rău. Pentru că mi-am recâștigat mândria, orgoliul și independența. Știu ce vreau iar acel ceva nu mai ești tu. Pentru că persoana pe care nu ai stat suficient să o cunoști este mai presus de tot ce ai ales atunci să păstrezi.

Sigur că uneori sunt pachet de emoții necontrolate și de sentimente confuze. Scriu de câteva zile la aceste rânduri pe care nu știu unde să ți le trimit și dacă le vei citi. Dar pe măsură ce le scriu, supărările mă lasă, iar eu mă întorc la mine.

Carte, câmpii, pace, păpădii, carte, câmpii, pace, păpădii…

 

Alan Rickman

Iubirile mele au avut întotdeauna un pic de nostalgie, acel je ne sais quoi imposibil și cu iz sofisticat. Eu la 16 ani visam Chanel și bărbați de 40 de ani, care să aibă o bibliotecă impresionantă, să mă ducă la teatru, să citeze din Pablo Neruda și să aibă un gust rafinat în materie de vinuri. Desigur, acum că am intrat în decada care împinge încet-dar-sigur spre 40, e drept că lucrurile nu par la fel de boeme precum le vedeam la vârste lipsite de cearcăne și probleme reale. Bărbații de 40 care citează din Neruda și au viniluri cu Jethro Tull fac parte dintr-un vis frumos, care și acum mă face să zâmbesc. Dar iubirile, așa cum se simțeau la 16 ani – cu speranțe, cu ideal, cu ochii deschiși… Nu aș fi scris fără ele. Nu aș fi avut „12 ani în septembrie” și balamucul emoțional care mă distanțează cumva de generația mea.

Visam la bărbați ca Alan Rickman și, în felul acela plutitor, idealul devenea iubirea vieții mele, pe care o așteptam și din cauza căreia niciun puber sau holtei nu părea să aibă cuvintele suficient de potrivite încât să măture pământul de sub picioarele mele. Pentru că d-alde Alan Rickman recita sonete de Shakespeare, iar timpul se oprea în loc.

Vă spun – am devenit Icar în adolescență și mă ard încontinuu de atunci încoace, pentru că sunt unii care au existat să seteze niște standarde uriașe, de care muritorii în general se apropie prea rar. Dar nu îmi pare rău. Aproape că spun și mulțumesc.

%d blogeri au apreciat asta: