pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2015!

„Scrie despre ce se întâmplă. Scrie politic, scrie despre societate, scrie despre săraci și incultură, despre viața la sat, despre fumigenele de la oraș, despre pantofi cu toc și complexe care ajung la psiholog, scrie despre bătrâni, despre bunici, scrie-le poveștile, deapănă-le amintirile. Învață să folosești fuiorul și să torci ideile, una câte una, cu răbdare. Învață mai multe despre răbdare, învață să asculți, să taci, să dormi.”

Știu, am devenit un musafir pe blogul propriu. Unul din cei foarte puțini care intră accidental, căutând să afle câți ani are Doina, ce anume am scris de Sailor Moon sau una-alta despre Led Zeppelin. Sunt unii care intră pe postul cu converșii verzi. În ultimul an, opt oameni au intrat să vadă ce am scris despre „Celebrul 702”, filmul românesc din 1962 cu Radu Beligan, care, între timp, a și fost dat jos de pe YouTube. Alții căutau subtitrarea la „The Sound of Music”, în timp ce câțiva căutau nu știu ce despre iile moldovenești.

Anul acesta nu am scris nimic. De la 1 decembrie anul trecut, ca să fiu mai precisă. S-au întâmplat multe, desigur. În primul rând cu lumea, în al doilea rând cu țara și în al treilea (poate și cel mai puțin interesant) rând cu mine. Dacă mă întreba careva la 1 ianuarie ce planuri am pentru 2014, aș fi răspuns că sunt două lucruri importante care se întâmplă. 1) În 2014 se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul și 2) Anul viitor, în 2015, voi împlini 30 de ani. La 1 ianuarie 2014 eu tot nu publicasem, pluteam în continuare în derivă, pasiunea mea pentru presă începea să se ofilească, motivația mea tindea la zero, iar Marea Dragoste se stingea încet și trist, trist de tot. Ceva trebuia să se schimbe.

Acum, 12 luni mai târziu, mă privesc în oglindă și îmi devine tot mai greu să scriu despre mine. Când s-a întâmplat asta? Când m-am transformat într-o persoană greu de pus în cuvinte pe hârtie? Poate în timpul în care viața mea s-a oprit și a pornit în altă direcție.

Peste o lună împlinesc un an de când lucrez la Oxygen. Este pentru prima dată când am un sentiment de apartenență într-un loc, fără să îmi fie greu să mă trezesc dimineața. Metropotam a fost o perioadă similară, dar aici piesele și cărămizile, una peste alta, îmi construiesc un drum, o coerență și liniștea de care duceam lipsă. Colegele mele ar râde de treaba cu liniștea. Zumzăim mereu ca niște albine. Privit din exterior, suntem un tabolu foarte frumos, plin de culori, de ambiții, de idei. Ne încurajăm una pe alta, chiar și atunci când noi înșine avem dificultăți în a ne găsi propriul curaj. Mie asta îmi aduce liniștea. Și, cel mai important, mă motivează. Luminița care ardea tot mai slab la 1 ianuarie, acum e un foc în toată puterea cuvântului. Curând ar putea deveni un incendiu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Totul s-a întâmplat repede. Nici nu îmi dau seama când a trecut anul. Am învățat foarte multe, iar mie îmi place să învăț, să descopăr. Cunoașterea este status-quo-ul meu. Am devenit liberă. Desigur, mai sunt multe de învățat, de asimilat. În fiecare zi apar tot soiul de noutăți, de evenimente, de emoții, praguri de trecut, lucruri pe care vrei să ți le dovedești, puteri pe care vrei să ți le măsori. Dar mi-am găsit pacea – pacea care mă inspiră.

Am trecut peste Marea Dragoste, după care poate mai suspin din când în când, dar pe care acum o privesc de la distanță, ca pe o cicatrice care zâmbește. Și deși uneori sufăr de lipsă de timp, am gânduri mărețe cu „Scrisori către Aoife”, pe care am învățat să le rabd și să le scriu, atât cât orele din zi permit inspirației și creativității să intre în ring. Nu îmi este nici acum ușor să vorbesc despre ele, deci imaginați-vă că a le pune pe hârtie este cu atât mai complicat. Am convingerea, însă, că atunci când vor fi gata – scrise, tipărite, publicate, lansate șamd – voi fi iertată (în primul rând de mine însămi) pentru amânarea debutului pe care mi l-am dorit (și cred că încă mi-l doresc) atât de mult. Un prieten bun m-a învățat să aștept momentul potrivit. Nu are el dreptate tot timpul, dar când e vorba de literatură are cel mai pertinent punct de vedere.

Pomelnicul acesta a ieșit mai mult o retrospectivă. Voi fi scurtă. Anul trecut nu mi-am făcut un pomelnic de dorințe și obiective pentru 2014, din motivele amintite la început – lipsa de motivație, credința tot mai săracă în presă șamd. Anul acesta, lucrurile stau altfel. Speranțele mele au renăscut din cenușa proprie. Obiectivele mele sunt mult mai înalte, ies din stratosferă, străpung galaxia, călătoresc cu viteza luminii departe și tot mai departe. În 2015 vreau:

  • Să cresc, să îmi continuu și să îmi dezvolt drumul la Oxygen.
  • Să termin „Scrisori către Aoife”.
  • Să ronukizez mai des pe blog. Măcar o dată pe lună.
  • Să țin un jurnal. Cred că mă va ajuta să îmi cunosc mai bine scrisul și felul de a fi.
  • Să citesc mai mult. Tot mai mult.
  • Să văd toate filmele nominalizate la Oscar. Mda – asta se reportează de la un an la altul. Asta e! Asta sunt!
  • Să îi văd pe Cher și pe Fleetwood Mac în concert, dacă vor ajunge, în drumul lor de anul viitor, într-o zonă nu foarte îndepărtată a Europei, unde poate am prieteni sau rude pe care să îi revăd. Și care să mă găzduiască peste noapte :D
  • Să trăiesc o viață mai sănătoasă, cu dans, sport, mai multă clorofilă în alimentație. Din astea.
  • Să fiu fericită și să îi fericesc pe cei dragi mie câte puțin în fiecare zi. În fiecare zi.

Anunțuri

Tag-uri:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: