Alan Rickman

Iubirile mele au avut întotdeauna un pic de nostalgie, acel je ne sais quoi imposibil și cu iz sofisticat. Eu la 16 ani visam Chanel și bărbați de 40 de ani, care să aibă o bibliotecă impresionantă, să mă ducă la teatru, să citeze din Pablo Neruda și să aibă un gust rafinat în materie de vinuri. Desigur, acum că am intrat în decada care împinge încet-dar-sigur spre 40, e drept că lucrurile nu par la fel de boeme precum le vedeam la vârste lipsite de cearcăne și probleme reale. Bărbații de 40 care citează din Neruda și au viniluri cu Jethro Tull fac parte dintr-un vis frumos, care și acum mă face să zâmbesc. Dar iubirile, așa cum se simțeau la 16 ani – cu speranțe, cu ideal, cu ochii deschiși… Nu aș fi scris fără ele. Nu aș fi avut „12 ani în septembrie” și balamucul emoțional care mă distanțează cumva de generația mea.

Visam la bărbați ca Alan Rickman și, în felul acela plutitor, idealul devenea iubirea vieții mele, pe care o așteptam și din cauza căreia niciun puber sau holtei nu părea să aibă cuvintele suficient de potrivite încât să măture pământul de sub picioarele mele. Pentru că d-alde Alan Rickman recita sonete de Shakespeare, iar timpul se oprea în loc.

Vă spun – am devenit Icar în adolescență și mă ard încontinuu de atunci încoace, pentru că sunt unii care au existat să seteze niște standarde uriașe, de care muritorii în general se apropie prea rar. Dar nu îmi pare rău. Aproape că spun și mulțumesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: