Carte, câmpii, pace, păpădii

De fiecare dată când sunt nefericită îmi aduc aminte că tu nu m-ai făcut fericită acum mulți mulți ani și că tot ce a urmat este din cauza ta. Când sunt nefericită îmi aduc atât de bine aminte de tine încât te simt lângă mine, aproape te ating. Și îmi vine să îți trag o palmă, să las urme adânci pe obrazul tău, să rămâi cu forma degetelor mele pe piele și să te usture la atingere.

De fiecare dată când adorm plângând (din varii supărări) și mă trezesc cu ochii umflați, îmi aduc aminte că nu ai mai fost lângă mine de foarte mult timp. Sunt astfel de dimineți când te urăsc cu toate fibrele, iar amintirea ta este peste tot în oraș. Nu am devenit omul care puteam fi lângă tine. Nu sunt bună, nu sunt blândă, nu sunt frumoasă. Sunt alcătuită din amintiri de care tu nu ai avut și nu știu dacă ai loc. În fiecare zi te urăsc mai mult și dorul de tine crește; ca un bulgăre colosal care nu se oprește din rostogolit. Sunt cel puțin 2 ani de când nu mai știu nimic de tine și simt că te iubesc pe măsură ce te urăsc mai tare. Vorbesc despre tine la trecut, iar totul devine o minciună din care nu voi putea ieși niciodată.

Vreau să cred despre mine că sunt disponibilă, că nu te mai caut în fiecare om ce îmi iese în cale, că nu te mai aștept să apari înapoi ca și când… Vreau să cred că sunt bine în lipsa ta, că ce norocoasă sunt că nu m-am certat cu tine din motive triviale precum spălatul rufelor și datul cu aspiratorul în weekend. Ce bine îmi este să nu te mai văd, dar ce rău îmi este de fapt.

Nu mă înțelege greșit. Fericirea mea este independentă de tine. Nefericirea, în schimb, e cu totul a ta. Îmi caut de bine, îmi fac unghiile săptămânal, cumpăr cărți, le mai și citesc, am început să merg cătinel la sală, mi-am schimbat culoarea la păr, mă respect, îmi fac planuri să merg din nou la teatru și, din când în când, umplu o vază cu flori pe birou. Îmi doresc și lupt ca nivelul meu de serotonină să intre în cartea recordurilor. Sunt zile, însă, când acest lucru nu îmi iese; zilele în care tu reapari, dar, de fapt, nici nu ești acolo.

Sunt patru cuvinte la care mă tot gândesc de ieri încoace – carte, câmpii, pace, păpădii – patru cuvinte care sper să îmi aducă liniștea și sentimentele bune menite să te țină pe tine departe și pe mine cât mai aproape de cine am devenit în lipsa ta. Pentru că odată cu tine, acum mulți mulți ani au dispărut angoasele amoroase, nevoia intrinsecă de tine, agonia, disperarea, adânciturile vinete și golurile ca de sită din suflet și stomac.

Firește, au fost și fluturi. Am fost fericită iubindu-te. Am fost un om mai bun cu tine în lumea mea. Și poate nu am devenit cine aș fi putut fi, dar poate nu e un lucru rău. Pentru că mi-am recâștigat mândria, orgoliul și independența. Știu ce vreau iar acel ceva nu mai ești tu. Pentru că persoana pe care nu ai stat suficient să o cunoști este mai presus de tot ce ai ales atunci să păstrezi.

Sigur că uneori sunt pachet de emoții necontrolate și de sentimente confuze. Scriu de câteva zile la aceste rânduri pe care nu știu unde să ți le trimit și dacă le vei citi. Dar pe măsură ce le scriu, supărările mă lasă, iar eu mă întorc la mine.

Carte, câmpii, pace, păpădii, carte, câmpii, pace, păpădii…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: