Arhive pe categorii: jurnal. câmpuri & păduri

Carte, câmpii, pace, păpădii

De fiecare dată când sunt nefericită îmi aduc aminte că tu nu m-ai făcut fericită acum mulți mulți ani și că tot ce a urmat este din cauza ta. Când sunt nefericită îmi aduc atât de bine aminte de tine încât te simt lângă mine, aproape te ating. Și îmi vine să îți trag o palmă, să las urme adânci pe obrazul tău, să rămâi cu forma degetelor mele pe piele și să te usture la atingere.

De fiecare dată când adorm plângând (din varii supărări) și mă trezesc cu ochii umflați, îmi aduc aminte că nu ai mai fost lângă mine de foarte mult timp. Sunt astfel de dimineți când te urăsc cu toate fibrele, iar amintirea ta este peste tot în oraș. Nu am devenit omul care puteam fi lângă tine. Nu sunt bună, nu sunt blândă, nu sunt frumoasă. Sunt alcătuită din amintiri de care tu nu ai avut și nu știu dacă ai loc. În fiecare zi te urăsc mai mult și dorul de tine crește; ca un bulgăre colosal care nu se oprește din rostogolit. Sunt cel puțin 2 ani de când nu mai știu nimic de tine și simt că te iubesc pe măsură ce te urăsc mai tare. Vorbesc despre tine la trecut, iar totul devine o minciună din care nu voi putea ieși niciodată.

Vreau să cred despre mine că sunt disponibilă, că nu te mai caut în fiecare om ce îmi iese în cale, că nu te mai aștept să apari înapoi ca și când… Vreau să cred că sunt bine în lipsa ta, că ce norocoasă sunt că nu m-am certat cu tine din motive triviale precum spălatul rufelor și datul cu aspiratorul în weekend. Ce bine îmi este să nu te mai văd, dar ce rău îmi este de fapt.

Nu mă înțelege greșit. Fericirea mea este independentă de tine. Nefericirea, în schimb, e cu totul a ta. Îmi caut de bine, îmi fac unghiile săptămânal, cumpăr cărți, le mai și citesc, am început să merg cătinel la sală, mi-am schimbat culoarea la păr, mă respect, îmi fac planuri să merg din nou la teatru și, din când în când, umplu o vază cu flori pe birou. Îmi doresc și lupt ca nivelul meu de serotonină să intre în cartea recordurilor. Sunt zile, însă, când acest lucru nu îmi iese; zilele în care tu reapari, dar, de fapt, nici nu ești acolo.

Sunt patru cuvinte la care mă tot gândesc de ieri încoace – carte, câmpii, pace, păpădii – patru cuvinte care sper să îmi aducă liniștea și sentimentele bune menite să te țină pe tine departe și pe mine cât mai aproape de cine am devenit în lipsa ta. Pentru că odată cu tine, acum mulți mulți ani au dispărut angoasele amoroase, nevoia intrinsecă de tine, agonia, disperarea, adânciturile vinete și golurile ca de sită din suflet și stomac.

Firește, au fost și fluturi. Am fost fericită iubindu-te. Am fost un om mai bun cu tine în lumea mea. Și poate nu am devenit cine aș fi putut fi, dar poate nu e un lucru rău. Pentru că mi-am recâștigat mândria, orgoliul și independența. Știu ce vreau iar acel ceva nu mai ești tu. Pentru că persoana pe care nu ai stat suficient să o cunoști este mai presus de tot ce ai ales atunci să păstrezi.

Sigur că uneori sunt pachet de emoții necontrolate și de sentimente confuze. Scriu de câteva zile la aceste rânduri pe care nu știu unde să ți le trimit și dacă le vei citi. Dar pe măsură ce le scriu, supărările mă lasă, iar eu mă întorc la mine.

Carte, câmpii, pace, păpădii, carte, câmpii, pace, păpădii…

 

Mai bine

Ce mult timp a trecut de când nu am mai scris… Ronuka a cam intrat în letargie, nu vi se pare?

S-au întâmplat multe lucruri cu mine în ultima jumătate de an şi, de fiecare dată când încerc să o spun într-o formă literar-voalată, mă opresc. Nu ştiu cum să explic. Poate am devenit prea explicită şi nu mai ştiu să voalez. Sau poate noua lumină în care îmi duc existenţa este atât de ancorată în realitate, încât nu poate fi transmisă prin mesaje care să lase loc de interpretare. Am să mai aştept. Poate nici nu voi intra în detalii. Poate viaţa mea sentimentală a încasat prea multe şuturi încât să o mai pun pe tavă.

Ei, aiurea! Pe cine mint aici?! Nu ştiu cum să fac toate astea. Doar pentru că am luat o pauză generoasă de la whatever-Ronuka-is nu înseamnă că intru într-un con de discreţie. Zău aşa! Mă cunoaşteţi! Discreţia mea e un secret dat în vileag dar niţel după cireş.

* RonukaNews:

  1. Nu mai public „12 ani în noiembrie”.
  2. Scriu altceva. Sau – ca să fiu mai exactă – voi debuta cu altceva. Şi nu, nu sunt o nehotărâtă. Din contră – foarte hotărâtă. Şi matură.
  3. Altceva-ul este „prose poetry”, care nu ştiu cum se traduce în română, dar eu îi spun „prozică poezică”. Îmi vine să o numesc „proză poetică”, dar cred că, mai curând, este poezie în proză. I don’t know! Mă entuziasmează. Şi agasează. Va fi mişto :)
  4. Cher a lansat, pe 24 septembrie, Closer to the Truth, al 26-lea album din cariera sa. To say I am overexcited is a humongous understatement! It’s on heavy rotation de o săptămână şi mă binedispune în fiecare zi mai mult. Pff, zâmbesc ca o cretină când scriu asta, pentru că mă simt din nou ca în adolescenţă, când eram tâmpită grav şi îndrăgostită şi vai-steaua-mea de ea. Martori îmi sunt o cârcă de prieteni, foşti colegi şi profesori că nu mint!
  5. Best friend-ul meu de mai bine de 25 de ani, Anca, se mărită la anul! 17 august. Voi fi domnişoară de onoare şi voi căuta să pun în practică toate scenariile noastre aiurite, pe care le imaginam la 13 ani. Inclusiv rochia roşie extrem de decoltată pe care ziceam atunci că o voi purta la nunta ei. Sper să am curaj să le fac pe toate :D
  6. Sunt singură.
  7. …dar indisponibilă emoţional. Şi mi-ar fi atât de bine dacă toată lumea din jurul meu nu m-ar mai compătimi pentru asta şi nu m-ar mai trimite la altar cu primul ieşit în cale. Enough for a blunt and non-veiled disclosure?
  8. Vreau copii.
  9. Cred în decizii înţelepte. Şi am decis să aştept. Cu măritiş, copii & restul. Trenul pe care voiam eu să îl prind… a hotărât să nu mă ia pe mine la bord.
  10. Sunt mai punctuală, mai matinală, mai creativă, mai de încredere. Mai bine!

(from) Beth (to my) H(e)art

Whenever I fall

*

Ce mă doare e irelevant. De ce mă doare e un mister. Dar când mă doare e imprevizibil – și abia asta mă face să plâng. Pe ce e în rest se poate pune praful, dar timpul ăsta nenorocit, care nu a vrut niciodată să se alinieze cu mine, face în așa fel încât să îmi duc greul mai aplecată de spate. Și uite-așa adun anii în cârcă și uit că am doar 27. Mă simt de cel puțin două ori mai bătrână – epuizată, sleită de puteri, stoarsă ca o lămâie… Și vă jur că, de cele mai multe ori, simt că nu mai pot, însă de fiecare dată reușesc cumva să mă ridic în picioare. Mai șchiopătat, uneori îmi iese și mersul înainte. Dacă ar fi numai ca timpul ăsta să se anunțe cumva, să nu mă mai ia prin surprindere, poate și imunitatea mea ar îndura mai mult. Până una-alta, sunt ca un hopa mitică din ce în ce mai ruginit. Și urăsc luna februarie!

singură-n Militari & powerless

Azi am văzut un fluture care zbura, bătând din aripi în ritmul Humoresque-ului lui Dvorak, interpretat de feblețea David. Mă făcu să zâmbesc :) Tot azi se împlinesc 2 luni de la te iubesc. Și este foarte cald afară. Undeva până la apus, mi-ar plăcea să găsesc o ecuație care să înglobeze toate aceste variabile, necunoscuta fiind x, unde x bănuiesc că aș fi eu. Sau poate o integrală, că algebra pare simplă pentru cât de amețită e materia mea cenușie. Pentru că atunci când și dacă necunoscuta x ar fi integrată, ar ieși ridicată la puterea cel puțin a doua. Și – de ce să nu recunosc? – nu mi-ar prisosi un pic mai multe puteri.

(dupa ore și ore… și ore de lăsat postul deschis+neterminat)

Ciocolata trebuie să fie unul din cele mai frumoase lucruri ale vieții! Tata nu înțelege. Dar ce de minuni fac ciocolata și un pahar de vin roșu! Îneacă o constatare amară, spre exemplu. Gen: sunt singură acasă, noapte de noapte, până la sfârșitul săptămânii. Ei, așadar, ce ar putea fi mai bun decât un borcan cu ciocolată și o sticlă de vin în aceste condiții? Și nu, nimic din toate acestea nu dăunează grav sănătății ori siluetei, dacă pacienta în cauză suferă de te iubesc-uri (ambalate sub formă de doruri). Pentru că nimic nu atenuează sila unui amor diabetic suferind, decât ciocolata și vinul. Oh da!

P.S. cu o doză mică și foarte nerealistă de Garrett, multe lucruri alunecă mai ușor la vale. Mai ales vinul și resemnarea…

somn

Din când în când îmi recitesc rubrica de jurnal şi îmi dau seama că nu are nicio coerență. Nu văd niciun soi de evoluţie emoţională, nicio concluzie pe baza căreia să iau o decizie de care să mă ţin. Ce-i drept, treaba cu „jurnal. câmpuri şi păduri” a fost concepută mai mult pentru trăirile mele amoroase, iar când mă întorc în timp şi constat că nu e nimic de înţeles din tot ce am postat, îmi ridic câteva semne de întrebare. Poate că ce este în neregulă sunt eu. Şi incapacitatea mea de a fi consecventă.

Nu îmi place ce am scris în jurnalul ăsta. Nici nu cred că merită citit şi luat în seamă. Cred că de aceea nu sunt blogger. Nu am niciun punct de tangenţă cu lumea internaută.

Mă plâng ca sunt depresivă şi apoi mă laud că sunt prea deşteaptă ca să caut şi să accept ajutor. În ultima vreme dorm încontinuu. Sunt în permanenţă obosită şi nu mă pot ridica din pat. Îmi tremură toţi muşchii şi cad înapoi în poziţie orizontală. Adorm fără să visez. Organismul nu îmi mai cere ţigări şi nici cafea. Abia asta îmi dă de gândit. Nu mai am chef de cele mai mari şi simple vicii ale mele.

*

Azi m-am forţat să ies din casă. Nu ştiu cum m-am târâit 30 de metri până la primul supermarket de unde mi-am luat ţigări, 3 chifle şi o cremă de brânză. Am revenit aproape leşinată de parcă prea mult efort. Am mâncat poate o chiflă şi m-am chinuit să îmi fac o cafea. Simţeam că depun un efort supra-omenesc ca să umplu ibricul cu apă, să adaug cafeaua şi să aştept să fiarbă. A şi dat un pic în foc, eu privind amorţită şi fără chef flacăra aragazului.

Ce mă salvează este aceeaşi metodă din copilărie – o altă lume pe care mi-o imaginez şi în care sunt sănătoasă şi în plină putere. Aşa reuşesc să vorbesc. Încerc să îmi ascult vocea ca să nu uit cum sună. De cele mai multe ori vorbesc în engleză – nu vreau să îmi uit cea de-a doua limbă. Încerc să zâmbesc şi să îmi doresc mai multe pentru mine. În ultima vreme se pare că tot ce vreau e să plec din Bucureşti, din România. Fără prea multe explicaţii, fără a-mi anunţa prietenii şi familia. Accept un internship sau o bursă undeva în Marea Britanie sau Germania, de unde viaţa mea o ia de la 0. Îmi imaginez că oriunde aş pleca, aş fi mai fericită, închistată şi mai reticentă, dar greşelile mele din trecut nu ar mai conta. Bănuiesc că în imaginaţia mea încerc să mă conving că merită să mă iert şi să merg mai departe. Iar când nu îmi imaginez, mi se face somn şi adorm.

De o săptămână e ca şi când aş fi moartă. Am ieşit din casă doar de 2 ori, în speranţa că voi reveni la sentimente mai bune. Vineri am vrut să lucrez dar nu am putut nici să îmi ridic capul de pe pernă. Din 24h cred că am dormit 20. Şi în continuare nu mă simt odihnită.

*

Am început să scriu aceste rânduri pe la 12. Acum este aproape 5 şi tot nu am terminat cafeaua de băut, nici gândurile de gândit.

Abia aştept să public „12 ani în noiembrie”. Oare va veni lumea la lansare? Oare voi reuşi să îi fac spectacol precum visez de un an încoace?

*

Din depresie iese literatură pe bune? Nu am puterea acum să apăs pe taste şi să povestesc ceva. Tot ce scriu, chiar şi acum, e despre mine. M-am săturat de mine. Aş vrea să am răbdare şi minte suficientă să scriu şi altceva. Mai puţin eu. Mai mult altceva. Cred şi sper ca din toamnă să îmi iasă altceva. Povestibil la persoana a III-a. Hmm, „povestibil” nu cred că e un cuvânt.

*

Ultimul album al lui David Garrett a fost înregistrat cu Royal Philharmonic Orchestra sub bagheta unui dirijor cu nume românesc. Ion Marin. Ăsta a fost motivul meu de zâmbet pe ziua de azi. Sper să mai găsesc unul şi să nu mai dorm până… la noapte.

%d blogeri au apreciat asta: