Arhive pe categorii: Jurnal de bucureștean

Jurnal de bucureștean. Capitolul II

E un vis frumos. A investi și a visa în și pentru casa ta – e un vis frumos. Dar apoi sună alarma și te mai și trezești. Gen – ce faci cu ușile vechi când le schimbi cu altele noi? Unde le duci? Păi după ce stomacul îți devine o gaură care se lărgește tot mai mult de fiecare dată când bormașina mai trântește o bucățică de zid pe jos, după ce scoți pe casa scării vechiturile împreună cu molozul (pentru că nu îi poți spune toc…) care le împrejmuia, după ce îți strici bunătate de unghii și fâșii minuscule de piele cărând totul la lift, apoi în lift, iar din lift la ghenă… vine paznicul care îți face capul calendar că mașina de gunoi nu le va lua în veci. Desigur, aici intervine experiența ta de om de comunicare și îi explici cu frumușelul că ai întrebat pe cineva în avans și ți s-a spus să le duci jos, că se va găsi totuși cineva să le ia. Dar – deh! – tu în viața ta de zi cu zi faci corporate communications of various sorts; poți să îi spui diplomatic și în termeni sofisticați câte-n lună și în stele, pentru că el îți dovedește că vocea îi poate ridica un număr impresionant de octave, până ajunge să îți scârțâie gaura aia de stomac – ocazie cu care îți dai seama că rupi de foame. Dar, până la urmă, Omul Paznic începe să râdă (ușor scârțâit, ca o balama foarte foarte foarte veche) și zice că ce o fi o fi, că om vedea dimineață când vine mașina de gunoi.

Și se face ora 5. Ruptă de oboseală, ajungi în casa pentru care ai plătit deja ultima chirie și pe care mai ai puțintel până să o părăsești, îți faci probabil cea mai bună omletă din lume… și te gândești că mai ai multe de făcut. Multe, multe de făcut. Iar mâine e o nouă zi.

P.S. Cred că îmi voi boteza cuibul Tara. Da, e o ironie în care am pus oleacă de afecțiune ;)

Jurnal de bucureștean. Capitolul I

Știi cum e să primești sfaturi când nu le ceri? pentru că pe drumul pe care tu abia acum pornești, ei toți se întorc obosiți și toți au vorbe de duh pe care ai fi cretin să nu le asculți?

Cred că am dat și eu în viață sfaturi fără să mi le ceară nimeni. Dar oare le-am îndesat cu forța? Adică… ești bou dacă nu faci cum am făcut eu sau știu eu că se face?

Ieri scrisesem altceva despre cum e să îți cumperi cuib (cirip cirip!), despre emoțiile alea pe care trei luni le toci ca pe pătrunjel, cum sufletul îți devine o pastă insipidă de sentimente contradictorii, iar mintea e asaltată ca niciodată de paranoia și obsesii. Scrisesem cum este să ajungi la capăt de drum, să semnezi contractul, să te treacă portarul pe lista de proprietari, despre ce balcon dat naibii am, ce de cărți mișto o să citesc stând lățită în fotoliu la lumina unui lampadar, ce de texte îmi vor ieși stând la biroul meu antic din lemn de trandafir…

Dar nu mai conează ce am scris ieri, pentru că totul pălește la umbra sfaturilor – despre bateria de la bucătărie și colacul de la budă. Și poate nu ar trebui să iei toate ușile acum. Dar nu arunca lingurile și cuțitele că sunt încă bune. Nu e suficient să dai cu var. Dar ești sigură că vrei să zugrăvești? Nu te arunca la cheltuieli. Nu arunca mobila veche. Pilota aia din debara… e bună, poți să o folosești. Nu băga încă frigiderul în priză. Pune mai întâi uși, apoi zugrăvește. Zugrăvește mai întâi, apoi pune uși.

Firește, toate sfaturile sunt binevenite, toate sunt bine intenționate. Pe toate le asculți… până îți vine să te dai cu capul de pereți, iar până la urmă tot ca tine faci. Pentru că e casa ta. Alegerea ta. Numele tău pe facturi – sau, mă rog, va fi… după ce ajung să mă declar la administrație și pe la furnizorii de utilități. Și nu o să mă mai trezească din somn proprietarul pentru chirie pentru că a ajuns cu 20 de minute mai devreme decât îi spuseseși tu să vină.

Azi am plătit ultima chirie. I-am zis să vină la 09.30, căci sunt în concediu și încerc să dorm mai mult. M-a sunat la 9.11. Pentru că de ce nu?…

Și, desigur, cumpărăturile în Dedeman și în Ikea te reduc la zacusca de acasă, dar ce palpitant e să măsori tocul ușilor, iar în coș să pui glet, șapte plinte și o lustră. Să îți faci planuri și să te amuze febra musculară de la căratul sacilor de gunoi. Să îți găsești o firmă care să te scape de un televizor vechi și o poliță inutilă.

Abia am început aventura. Acum două săptămâni când am semnat contractul am crezut că se încheie. Boy, was I wrong… E un sentiment al dracului de mișto să îți iei singur deciziile. Bineînțeles că sunt într-o stare de euforie și teamă în același timp, dar sunt mândră de asta. Și am tot dreptul să fiu. Pentru că e un pas pe care l-am reușit singură. Sunt oficial independentă așa cum visam de la 9 ani să fiu. Sunt pe cel mai bun drum și sunt nițel fericită :)

%d blogeri au apreciat asta: