Arhive pe categorii: păpădii și alte gânduri

pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2017!

Anul acesta mi-am luat la revedere de la iubirea care m-a format ca adult. De fapt, o pierdusem oricum, în urmă cu aproape patru ani, însă îmi rămăsese cumva, sub formă de dor, celibat și incapacitate de a mă mai îndrăgosti. Dar anul acesta a venit cu niște schimbări pe care nu le-am prevăzut, pe care nici nu am îndrăznit să mi le doresc. Undeva foarte foarte adânc în subconștient, probabil, nu am crezut că merit mai mult. Ceea ce acum văd că a fost o prostie – să crezi că sentimentele ți-au ofilit pe de-a-ntregul, definitiv și iremediabil, este… Jane-Austen-like. Iar eu sunt departe de a fi o eroină a literaturii britanice din secolul XVIII.

A fost un la revedere altruist, așa cum credeam că se poate doar în versuri și în muzică. Cumva prevăzusem că se va întâmpla asta și consider că a venit momentul să mă adun și să empatizez cu iubirea despre care acum nu mai vorbesc.

Nu am știut niciodată să scriu despre el. Tot ce am reușit a fost să povestesc despre mine – cine sunt eu și de ce eu. Din toate fetele din lume, de ce eu? Mi-a fost greu să văd orice a văzut el în mine. Și acum îmi este. Poate de aceea nici nu a funcționat. Poate pentru că nu am fost niciodată acea persoană care ar fi putut fi frumoasă oricum.

Uneori aveam impresia că mă vede lipsită de defecte. Știu că era doar impresia mea. Mă făcea să mă simt iubită, chiar dacă iubirea era doar în capul meu, așa cum îi plăcea lui să spună – poate să și creadă. Undeva în mine, de-a lungul timpului, a înflorit (și mulți ani mai târziu s-a ofilit) convingerea că și el m-a iubit. Sufletismele pe care le-am împărtășit m-au făcut de multe ori să cred că vom fi veșnici. Așa se face că atunci când totul s-a terminat, am simțit că am pierdut nemurirea. Aș putea zice că l-am urât, dar ar fi o minciună. Nu l-am urât; decât în măsura în care poți urî pe cineva din prea multă iubire.

„Scrisori către Aoife” sunt cuvintele pe care nu ni le-am spus – eu lui și (cel mai mult) el mie. Locul unde vreau să cred că, din când în când, încă ne mai vedem. Scrisorile sunt – și au fost de la bun început – cămașa mea de forță. Cutia mea cu demoni, închiși bine în spatele unui suflet de beton, de neauzit. Robert Plant a existat. În Scrisori, încă există.

Scrisorile vor fi coerența pe care mi-am construit-o în ultimii zece ani, maturizarea scrisului și a gândirii, dovada mea pentru mine că „12 ani în septembrie” nu a fost un one-hit-wonder.

Așadar, în noul an, timpul și sufletul meu vor merge către acest proiect foarte personal, care va marca nu doar dorința ce a mocnit latent în mine încă de la 15 ani de a scrie o carte sau finalul unei procrastinări ce datează de aproape jumătate din viața mea. „Scrisori către Aoife” va fi al treilea cel mai important lucru pe care îl voi fi făcut în 32 de ani, după cumpărarea casei și jobul de care sunt extrem de mândră. Este Sfântul meu Duh, după care urmează Amin și de la capăt.

Așadar, chit că textul de față nu a început în stilul tradiționalului meu pomelnic, în 2017 îmi voi canaliza energia spre:

  1. Serviciu. Munca la Oxygen a fost metamorfoza de care aveam nevoie pentru a-mi câștiga aripile și să zbor cât mai sus. Am învățat enorm de multe lucruri în ultimii trei ani. Am acumulat o experiență ce îmi lipsea pentru a deveni adultul ce mi-am dorit să fiu din copilărie. Oxygen mi-a stimulat și hrănit dorința de cunoaștere peste poate, mi-a mijlocit îmbogățirea bagajului de cunoștințe și informații. Este locul și echipa pentru care simt cea mai mare recunoștință. Și alături de care vreau să îmi continui zborul și să îl ajut la rândul meu să zboare.oxygen
  2. „Scrisori către Aoife”. În cazul în care lamentația de mai sus nu este suficientă, anul acesta vreau să îmi ancorez timpul din afara biroului pentru a termina de „Scrisori către Aoife”.Scrisori catre Aoife - fragment
  3. Cuibul Tara. Probabil cel mai pragmatic obiectiv în 2017 va fi să renovez. Toți apropiații mei știu că mi-am dorit să realizez acest lucru încă de acum patru luni, de când am cumpărat casa, dar că din motive matematic-bancare și financiare nu am mai putut. Este cu TBD, însă rămâne cu siguranță pe lista de lucruri pe care mi le doresc și pentru care voi lupta în 2017.tara
  4. A iubi. Încă de anul trecut iubirea a fost trecută în pomelnicul meu de planuri și dorințe. Pe la mijlocul anului, aproximativ de ziua mea, am conștientizat că, odată cu vârsta, iubirea capătă dimensiuni și atribute complexe. Ajungi să o simți nu doar între coaste, ci și cerebral, nu doar pentru cei din jur, ci și față de tine. Iubirea este Aminul care împlinește și binecuvântează tot ce este și va continua să fie important pentru mine, atât în 2017, cât și în anii care vor urma.

Pentru mine, 2016 a fost un an al maturizării; un an în care am reușit să conștientizez și să îmi aliniez mai bine prioritățile la felul meu de a fi. Sper și îmi doresc ca 2017 să fie un an al iubirii, împlinirii și înțelepciunii.

Să fie totul bine. Din toate punctele de vedere. La mulți ani!

31

Viața mea a devenit ca un joc de mahjong. Sunt filme la care te uiți și ajungi să crezi că doar femeile bătrâne joacă mahjong. Sau canastă – depinde de continent sau regizor. Își pun mănuși de dantelă pe mâinile super îngrijite, cu unghii lustruite recent la salon, se parfumează cu Chanel 5, se strâng duminică dimineața în grupuri de câte patru acasă la una dintre ele și joacă până la orele prânzului, când beau ceai. Sau ce mai fac femeile în astfel de filme.

Nu știu ce fel de mahjong joacă ele, însă cel pe care îl joc eu – seara, dupa ce ajung acasă de la birou și îmi arunc tenișii sau pantofii din picioare – este contra cronometru, găzduit de Facebook și deloc burghez.

Trebuie să potrivești piese, două câte două, pentru a termina un puzzle care inițial pare imposibil. Piesele au desene sau cifre frumos caligrafiate – atât de frumos că abia reușești să le identifici. Și te grăbești, alergi prin joc, cauți modalități de a găsi ceea ce e greu de căutat de la bun început. Faci în așa fel încât să te încadrezi în timpul pe care îl ai la dispoziție. Te enervezi când nu reușești. Aproape că renunți, dar mai mare este frustrarea când alții o fac mai bine sau mai repede ca tine. Așa că o iei de la capăt – în limita numărului de vieți pe care ți le acordă platforma. Zi după zi.

Viața la 31 se apropie uneori de mahjong.

Iar acum, făcând un zoom out din metaforă, la 31 înveți să nu te mai plângi, să faci mișto de faptul că avansezi în vârstă, să devii foarte bun în ceea ce faci, să îți crești pasiunea exponențial de la o zi la alta. Pentru că timpul care îți rămâne din joc, se diminuează de la un nivel/an la altul. Și trebuie să devii tot mai bun, pentru a putea fi cel mai bun la sfârșit.

În 31 de ani am făcut multe lucruri pe care nu am gândit că le voi face. Sunt multe pe care am vrut să le fac și pe care încă nu le-am început. Dar de la un an la altul devin mai înțeleaptă și învăț să le fac mai bine. Și mai repede. Să îmi pun ordine în priorități, să îmi selectez oamenii din jur, proiectele în care mă angrenez, lucrurile sau evenimentele pe care le las să îmi meargă la suflet. Acum ceva timp mi-ar fi fost greu să îmi dau seama, dar toate acestea sunt un privilegiu.

31 vine cu independența pe care o visez de la 8-9 ani. Vine cu mai multă integritate, responsabilitate, curaj și înțelepciunea de a ști să delimitezi ambițiile prostești de cele cu adevărat importante. La 31, gusturile, criteriile, sentimentele devin mai rafinate – partea pragmatică ajunge să o echilibreze pe cea emoțională. Dragostea, pasiunea, infatuarea – toate ajung să pulseze nu doar intercostal, ci și între tâmple.

Toată viața pe care ai trăit-o și crezi că te definește ca adult, devine, de fapt, un punct de start pentru o călătorie nouă, care se anunță de un milion de ori mai frumoasă și mai interesantă decât te-ai așteptat. Și ard de nerăbdare să văd cum se continuă și ce pot să fac pentru a fi cea mai bună la acest joc.

It is on!

O doamnă dată naibii

Nu am să o ascund: e vineri seara, iar eu sunt acasă. E aproape miezul nopții și aproape mi se face somn. Ar fi fost o vreme acum ceva timp când mi s-ar fi părut trist. Dar.

Dar până să cedez vârstei, cearcănelor și vreunui stereotip, mă zbânțui într-o pereche de pantofi corai superbi, cu tocuri de 11 centimetri, îmi fac ochi dulci cu un pahar de vin, privesc în spate la săptămâna pe care o închei și ma simt o doamnă dată naibii. Și ascult asta:

Este vineri seara, iar afară stropește de parcă bulevardul s-ar umple cu lacrimi și cuțite mărunte-mărunțele. Dar eu dansez ca floarea prin casă, iar fumul de țigară dansează odată cu mine.

Nu am să o ascund. M-am cam gândit la el. Amoru-mi nerezolvat mi-a furat mintea aiurea în ultimele săptămâni. Dar.

Dar am avut o săptămână grea și frumoasă în același timp, încurcată dar dezlegată până la final, o săptămână pe care am încheiat-o ca o doamnă. Această vineri seară se încarcă de energie și cu vocea Barbrei Streisand. Iar eu mustesc de bine!

Alan Rickman

Iubirile mele au avut întotdeauna un pic de nostalgie, acel je ne sais quoi imposibil și cu iz sofisticat. Eu la 16 ani visam Chanel și bărbați de 40 de ani, care să aibă o bibliotecă impresionantă, să mă ducă la teatru, să citeze din Pablo Neruda și să aibă un gust rafinat în materie de vinuri. Desigur, acum că am intrat în decada care împinge încet-dar-sigur spre 40, e drept că lucrurile nu par la fel de boeme precum le vedeam la vârste lipsite de cearcăne și probleme reale. Bărbații de 40 care citează din Neruda și au viniluri cu Jethro Tull fac parte dintr-un vis frumos, care și acum mă face să zâmbesc. Dar iubirile, așa cum se simțeau la 16 ani – cu speranțe, cu ideal, cu ochii deschiși… Nu aș fi scris fără ele. Nu aș fi avut „12 ani în septembrie” și balamucul emoțional care mă distanțează cumva de generația mea.

Visam la bărbați ca Alan Rickman și, în felul acela plutitor, idealul devenea iubirea vieții mele, pe care o așteptam și din cauza căreia niciun puber sau holtei nu părea să aibă cuvintele suficient de potrivite încât să măture pământul de sub picioarele mele. Pentru că d-alde Alan Rickman recita sonete de Shakespeare, iar timpul se oprea în loc.

Vă spun – am devenit Icar în adolescență și mă ard încontinuu de atunci încoace, pentru că sunt unii care au existat să seteze niște standarde uriașe, de care muritorii în general se apropie prea rar. Dar nu îmi pare rău. Aproape că spun și mulțumesc.

pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2016!

Scrisori catre Aoife - fragment

Nu îl visez în noaptea de Bobotează, nici în cea dinainte de Sfântul Andrei. Nu îl visez când legendele populare îmi spun că ar trebui să îl visez, iar asta e bine. Înseamnă că nu mi-e ursit. Cei aproape trei ani de când nu mai suntem împreună nu au trecut degeaba pe lângă inima mea.

L-am visat, însă, în noaptea de anul nou, iar asta nu știu ce înseamnă. Dacă e bine, dacă e rău. Am visat un dor imens, în culori, și o cărare. Ne vedeam, ne rătăceam, mă luam cu treburi multe și complicate, dar el se întorcea, mereu pe aceeași cărare.

[iar pe această notă – la radio cântă „I’ll Stand by You” de la The Pretenders. Uitasem ce pline de clișee sunt sentimentele mele pentru el… sau pentru amintirea lui]

Și zâmbeam, mă simțeam completă. Eram fericită – pierdere-de-minți-cap-în-nori-tremur-de-genunchi-fluturi-în-stomac – fericită. Noroc că nu am avut busuioc sub pernă că altfel începeam anul nou cu gânduri…

[„Won’t let nobody hurt you, I’ll stand by you, take me in into your darkest hour”]

Bla bla.

Aseară mi-am pus moațe. Apoi mi-am îndreptat părul și mi-am pus din nou moațe. Pentru că am părul creț și de ce nu aș face asta?

Mi-am împrăștiat măști cu argilă și miere și alte substanțe purificatoare și hidratante pe toată fața. Mi-am uns buzele cu un cosmetic roz foarte mentolat, achiziționat acum vreo 2 zile de la mall-ul din Bacău. Am întâmpinat 2016 în bucătărie, dar cu tenul perfect îngrijit și cu o nouă lege a părului neînțeles.

Apoi m-am gândit la câteva obiective pentru anul nou. La pomelnic, harem și dorințe. Ca sa fiu sinceră, sunt numărabile pe degetele de la o mână. Sunt cam vagi și implică multă viață personală. Vreau:

  • o viață mai sănătoasă
  • să scriu
  • să citesc
  • să iubesc

Se pare că odată ce treci de 30 de ani, nu îți mai pui ambițiile pe pseudo-blog, pentru că dai în depresie la finalul anului când recitești și vezi ca nu ai făcut mare lucru din ce era important pentru tine.

În 2015, spre exemplu, nu am terminat „Scrisori către Aoife”, nu am ronukizat cel puțin o dată pe lună pe blog, cât despre a ține un jurnal – am ținut vreo 3 luni și am renunțat. Toate din lipsă de timp, acuz eu, dar adevărul este că sufăr de blocaje și de oboseală. Motiv pentru care am citit, probabil mai mult decât în oricare alt an.

Din alt punct de vedere, însă, în plan profesional, cred că am avut tot ce mi-am dorit în 2015, tot ce mi-am propus. Nu a venit ușor și fără muncă. Scriam pe undeva, acum ceva timp, că ador serile după birou. Oricât de târziu ar fi când plec, am un sentiment de împlinire când ajung acasă și îmi aprind prima țigară. Simt că ce fac are importanță și cade greu în balanță pentru cineva.

2015 in photos

Încep anul ca Account Manager la Oxygen și cu propria mea echipă. Simt că am ajuns acolo unde acum 2 ani pământul părea să întâlnească cerul într-o singură linie foarte foarte departată. Aceasta a fost cea mai mare bucurie a mea anul acesta și îmi doresc din tot sufletul ca, din punct de vedere profesional, 2016 să fie cel puțin la fel de plin de satisfacții:

  • să mă perfecționez
  • să învăț mai multe, tot mai multe
  • să cresc
  • să fiu mai înțeleaptă
  • mai răbdătoare

Toată lumea își face liste la început de an. Multă lume, ca și mine, își amintește că are un *blog* și pune câteva cuvinte la catastif. Bănuiesc, însă, că pomelnicul a devenit o tradiție pentru mine și, împreună cu ronuka, este cea mai apropiată formă de istorie personală pe care o am.

Așa că, acestea fiind scrise, sper ca 2016 să fie un an al superlativelor pentru toată lumea, un an al deciziilor înțelepte și asumate, un an al liniștii și al frumosului. Să fie totul bine. Din toate punctele de vedere.

La mulți ani!

pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2015!

„Scrie despre ce se întâmplă. Scrie politic, scrie despre societate, scrie despre săraci și incultură, despre viața la sat, despre fumigenele de la oraș, despre pantofi cu toc și complexe care ajung la psiholog, scrie despre bătrâni, despre bunici, scrie-le poveștile, deapănă-le amintirile. Învață să folosești fuiorul și să torci ideile, una câte una, cu răbdare. Învață mai multe despre răbdare, învață să asculți, să taci, să dormi.”

Știu, am devenit un musafir pe blogul propriu. Unul din cei foarte puțini care intră accidental, căutând să afle câți ani are Doina, ce anume am scris de Sailor Moon sau una-alta despre Led Zeppelin. Sunt unii care intră pe postul cu converșii verzi. În ultimul an, opt oameni au intrat să vadă ce am scris despre „Celebrul 702”, filmul românesc din 1962 cu Radu Beligan, care, între timp, a și fost dat jos de pe YouTube. Alții căutau subtitrarea la „The Sound of Music”, în timp ce câțiva căutau nu știu ce despre iile moldovenești.

Anul acesta nu am scris nimic. De la 1 decembrie anul trecut, ca să fiu mai precisă. S-au întâmplat multe, desigur. În primul rând cu lumea, în al doilea rând cu țara și în al treilea (poate și cel mai puțin interesant) rând cu mine. Dacă mă întreba careva la 1 ianuarie ce planuri am pentru 2014, aș fi răspuns că sunt două lucruri importante care se întâmplă. 1) În 2014 se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul și 2) Anul viitor, în 2015, voi împlini 30 de ani. La 1 ianuarie 2014 eu tot nu publicasem, pluteam în continuare în derivă, pasiunea mea pentru presă începea să se ofilească, motivația mea tindea la zero, iar Marea Dragoste se stingea încet și trist, trist de tot. Ceva trebuia să se schimbe.

Acum, 12 luni mai târziu, mă privesc în oglindă și îmi devine tot mai greu să scriu despre mine. Când s-a întâmplat asta? Când m-am transformat într-o persoană greu de pus în cuvinte pe hârtie? Poate în timpul în care viața mea s-a oprit și a pornit în altă direcție.

Peste o lună împlinesc un an de când lucrez la Oxygen. Este pentru prima dată când am un sentiment de apartenență într-un loc, fără să îmi fie greu să mă trezesc dimineața. Metropotam a fost o perioadă similară, dar aici piesele și cărămizile, una peste alta, îmi construiesc un drum, o coerență și liniștea de care duceam lipsă. Colegele mele ar râde de treaba cu liniștea. Zumzăim mereu ca niște albine. Privit din exterior, suntem un tabolu foarte frumos, plin de culori, de ambiții, de idei. Ne încurajăm una pe alta, chiar și atunci când noi înșine avem dificultăți în a ne găsi propriul curaj. Mie asta îmi aduce liniștea. Și, cel mai important, mă motivează. Luminița care ardea tot mai slab la 1 ianuarie, acum e un foc în toată puterea cuvântului. Curând ar putea deveni un incendiu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Totul s-a întâmplat repede. Nici nu îmi dau seama când a trecut anul. Am învățat foarte multe, iar mie îmi place să învăț, să descopăr. Cunoașterea este status-quo-ul meu. Am devenit liberă. Desigur, mai sunt multe de învățat, de asimilat. În fiecare zi apar tot soiul de noutăți, de evenimente, de emoții, praguri de trecut, lucruri pe care vrei să ți le dovedești, puteri pe care vrei să ți le măsori. Dar mi-am găsit pacea – pacea care mă inspiră.

Am trecut peste Marea Dragoste, după care poate mai suspin din când în când, dar pe care acum o privesc de la distanță, ca pe o cicatrice care zâmbește. Și deși uneori sufăr de lipsă de timp, am gânduri mărețe cu „Scrisori către Aoife”, pe care am învățat să le rabd și să le scriu, atât cât orele din zi permit inspirației și creativității să intre în ring. Nu îmi este nici acum ușor să vorbesc despre ele, deci imaginați-vă că a le pune pe hârtie este cu atât mai complicat. Am convingerea, însă, că atunci când vor fi gata – scrise, tipărite, publicate, lansate șamd – voi fi iertată (în primul rând de mine însămi) pentru amânarea debutului pe care mi l-am dorit (și cred că încă mi-l doresc) atât de mult. Un prieten bun m-a învățat să aștept momentul potrivit. Nu are el dreptate tot timpul, dar când e vorba de literatură are cel mai pertinent punct de vedere.

Pomelnicul acesta a ieșit mai mult o retrospectivă. Voi fi scurtă. Anul trecut nu mi-am făcut un pomelnic de dorințe și obiective pentru 2014, din motivele amintite la început – lipsa de motivație, credința tot mai săracă în presă șamd. Anul acesta, lucrurile stau altfel. Speranțele mele au renăscut din cenușa proprie. Obiectivele mele sunt mult mai înalte, ies din stratosferă, străpung galaxia, călătoresc cu viteza luminii departe și tot mai departe. În 2015 vreau:

  • Să cresc, să îmi continuu și să îmi dezvolt drumul la Oxygen.
  • Să termin „Scrisori către Aoife”.
  • Să ronukizez mai des pe blog. Măcar o dată pe lună.
  • Să țin un jurnal. Cred că mă va ajuta să îmi cunosc mai bine scrisul și felul de a fi.
  • Să citesc mai mult. Tot mai mult.
  • Să văd toate filmele nominalizate la Oscar. Mda – asta se reportează de la un an la altul. Asta e! Asta sunt!
  • Să îi văd pe Cher și pe Fleetwood Mac în concert, dacă vor ajunge, în drumul lor de anul viitor, într-o zonă nu foarte îndepărtată a Europei, unde poate am prieteni sau rude pe care să îi revăd. Și care să mă găzduiască peste noapte :D
  • Să trăiesc o viață mai sănătoasă, cu dans, sport, mai multă clorofilă în alimentație. Din astea.
  • Să fiu fericită și să îi fericesc pe cei dragi mie câte puțin în fiecare zi. În fiecare zi.

„And all I loved, I loved alone”

%d blogeri au apreciat asta: