Arhive pe categorii: păpădii și alte gânduri

Her greatest thing

I don’t know why you hurt inside
Or what was said to make you cry
I hope that you can see you are
The greatest thing to me
And when you’re feeling like you’re not enough
I’ll give you wings, I’ll lift you up
I hope that you can see
You are the greatest, greatest thing to me.

Cher, aşa cum e ea, întotdeauna a reuşit să spună fix acele lucruri care mă liniştesc. Şi o face în mod constant, încă de când aveam 13 ani. Sunt un copil «at heart». Copilul ei.

Recent m-a făcut să mă simt din nou o adolescentă, care visează şi îşi găsește alinarea și înțelegerea în nimicuţe de genul „ah, ce versuri şi în ce moment ajung la mine…”

Poate dacă tot sunt cu inima frântă, ca o puştoiacă de 15 ani, care descoperă cum doare că sentimentele ei sunt lipsite de importanță reală, acesta este momentul în care să o şi iau de la capăt. Cu sufletul. Și să cresc. Aşa cum trebuia să o fac de atunci.

Nu ştiu cum se recuperează jumătate din viaţă, dar cât de ciudat a fost să îmi dau seama că emoţional sunt atât, dar atât de mică! Un copil! Ar fi trebuit să am mai multă grijă de mine, dar…

I am the greatest thing to Cher. And that is my happy moment! Mic, dar al meu. Aşa că, vă rog, nu mi-l daţi jos de pe soclu doar pentru că vorbim de Cher şi Lady Gaga şi aşa mai departe.

E Cher… modelul meu de forţă, care m-a crescut şi m-a educat. E familia mea! She gives me wings and lifts me up! Mai ales când nu o cer şi ea nu are habar :)

Reclame

I’m the girl who lights up the ground

Unii oameni se simt perfect. Alți oameni se blochează în încercarea de a afla dacă intră în tagma „unora” sau a „altora”. Mai sunt, însă, câțiva, printre care mă număr și eu, care doar se simt. Ei pe sine înșiși. Și bănuiesc că asta e o perfecțiune în sine, care nu trebuie pusă în cuvinte. Pentru că și așa pare că e un truism. Dar apoi m-am gândit: a te simți pe tine însuți, a ști cum ești și cine ești, oricum ar fi să se fi adunat istoria peste tine, și a mai și avea capacitatea de a ți se face pielea de găină doar pentru atât – e ceva! Nu de trecut în CV, chit că poate ar merita mai mult decât atestatul de la Cambridge și primul premiu literar – dar ceva.

Eu mă simt. Poate fără „eu”. Mă simt.

Poate și fără „mă”, ca să fiu existențialistă. Simt.

Uite, asta mă face suficient de importantă încât să lupt un strop mai mult pentru credințele și idealurile mele.

Am scris azi pe Feisbuc:

Legende despre mine, din perioade de care nu îmi aduc aminte: urcam dealuri și strigam cu toată puterea „Eu sunt Heidi”; dansam pe veranda străbunicilor; fugăream licurici; metodele secrete ale mamei mele de a ma învăța să joc șah la 3 ani; le spuneam ambilor părinți „tata”; când mi s-a luat din moț, am luat creionul în mână; și eram cea mai iubită fată din lume.
Ce s-o fi întâmplat cu omul care aș fi putut fi?

Cred că acum, după trei ore de gândit la cât de dramatic sună asta, aș putea încerca să răspund un pic.

Nu mai am atâta energie încât să alerg pe dealuri. Eu mă prăbușesc după mers ușor, dar când reușesc și ajung în vârf, mă întind cât sunt de lungă în iarbă și îmi ascult inima cum încearcă să încetinească la loc pulsul. E ea cretină uneori și riscă să se îmbolnăvească, dar am o inimă generoasă. Parcă are suflet propriu; o inimă a ei.

Nu mai strig că sunt Heidi, acum aclam că-s Stevie Nicks. De aceea tooot caut să îmi ridic picioarele de balerină când nu mă vede nimeni și încerc să îmi găsesc grația în mușchii un picuț ruginiți.

Nu am mai vizitat, de foarte, foarte mulți ani, casele celor două perechi de străbunici pe care mi-i aduc aminte. Nu mai stă nimeni pe verandă seara să asculte radio pe frecvențe AM, care, din când în când, mai transmit concerte de pian sau vioară. Dar mă înlesnesc mereu la bunicii mei scumpi și nemuritori să fac pe balerina în fața oglinzii. După care mă arunc în pat ca din pod, de râde bunica și zice că nu am prea multă minte.

???????????????????????????????Nu îmi aduc aminte să fi văzut vreodată licurici, cu toate că îmi plac extraordinar de mult și aș fi crezut că aș reține dacă ar fi fost luminițe zburătoare care să mă facă să le alerg. Acum mă opresc ori de câte ori văd păpădii mutante prin București și mă amuz de nebună pe străzi, căci îmi amintesc de Doina și de faptul că ea crede că eu văd toate minunile pe lângă care Unii sau Alții trec. Și mai lâncezesc pe orice petec de iarbă de cel puțin un metru pătrat, ca să vânez buruienile cu flori, pe care le aduc acasă și le pun într-o vază improvizată.

Nu mai am doi părinți cărora să le spun „tata”. Doar unul. Care, așa cum e, e tata.

Strădania mamei de a mă învăța să joc șah la trei ani a cam rămas la nivelul de atunci, dar e una din poveștile pe care, chiar dacă nu mi le amintesc, știu că și le amintea ea. Iar acesta e un lucru care contează. Și nu am cum să îl uit. La fel și cu luatul din moț. Tot de la ea știu. Știa totul. Iar acum am toate legendele datorită cărora, orice aș păți, nu o voi uita.

Sunt cea mai iubită fată din lume – pentru aceiași oameni care m-au făcut să mă simt iubită preț de 28 de ani. Uite o relație de mai bine de trei ani, unde sentimentele nu s-au ofilit… Și cumva, asta e ceva pentru care, a mai spune că mă simt perfect, e la doi pași în urma inteligenței mele spirituale.

Simt. & THAT is my bright side of life!

pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2013!

the end is nearAnul acesta am avut un februarie cu 29 de zile, vreo două sfârșituri ale lumii, o vară mai caldă decât în ultimii 50 de ani, numar record de guverne și un președinte suspendat care a revenit la putere și pe care oricum îl vom schimba. Per ansamblu, nu se poate spune că nu a fost un an plin.

Trecând spre fiecare în parte, dragilor, a mai trecut încă un an! Pentru mulți foști colegi ai mei, 2012 a fost anul în care am împlinit 27 de ani de viață – vârstă magică, care, cel puțin pentru mine, este un soi de al treilea sfârșit de lume pe care îl voi supraviețui.

Mă uit în urmă la pomelnicele ultimilor doi ani și cântăresc toate greșelile pe care le-am făcut și nu le pot răscumpăra, speranțele pe care am reușit să le transform în realitate, naivitatea datorită careia mă aflu azi aici, dățile în care Universul a făcut vrăji ca roțile să miște și pentru mine – și în ciuda credinței că am stagnat la nivelul din facultate, îmi dau seama că timpul trece numai când îl socotești. Abia acum simt că nu mai am flexibilitatea și agilitatea din școală, nu mai sunt la fel de neînfricată, nu mai am tupeul orb de a mă avânta în orice. Chiar dacă încă nu sunt mamă și, într-un fel, oftez când îmi văd prietenele măritându-se și având copii, timpul, pentru mine, a trecut și a contat în felul meu.

Cine mă cunoaște de cel puțin 10 ani știe că îmi propun să public, dar dorința mea devine din ce în ce mai realistă pe an ce trece. Da, am vrut ca 2012 să fie Anul – și într-un fel a fost, participând la scrierea celui mai rapid roman din lume – dar 12 ani în noiembrie încă mai stă pe hold. Din incertitudini personale, pitici pe creier, probleme logistice.

Anul trecut eram fericită că, în nou descoperita înțelepciune, am realizat că „independența şi stabilitatea emoţională nu reprezintă, precum credeam eu, să îţi propui şi să încerci prin orice mijloace să nu mai iubeşti pe cineva, ci să îţi accepţi sentimentele, să nu ţi le negi ţie, să trăieşti cu ele”. Aceeași înțelepciune (cu un an mai avansată) mă face să reiterez sus-citata credință, dar să și adaug că este al dracului de greu să nu mai fii cea mai importantă persoană pentru tine. Chestia cu sacrificiul e o mare prostie. Cine sacrifică nu iubește. Sentimentul per se este dictat de ceva ce se întâmplă cu tot fondul tău genetic și cu pomelnicul (sic!) de priorități. Poate datorită acestei revelații (intrinsece până la urmă) m-am gândit mai mult anul acesta la perpetuarea speciei – cu Aoife Maria sau Horia Riordan (mda, numele băiatului încă suferă modificări pe timp ce trece). În fond o fi și vârsta. Dar vreau să cred că înțelepciunea depășește anatomia, iar ceasul biologic e doar o făcătură populară. Aoife și Riordan vor înțelege atunci când mama – adică eu :)) – va reuși să le explice peste ani și ani… și ani.

Acum, trecând peste toate filozofismele care mă încearcă în bucătăria din Bacău (pe măsură ce pe aragaz fierb două oale de sarmale!), e timpul să trec la pomelnicul pe 2013.

Pentru 2011 am avut 19 dorințe, pe 2012 au fost 15. Ultima dată, la inventar, reușisem doar să îmi reapropii muzica clasică și să merg la concerte simfonice, să apar cu subsemnata pe o carte (volumul colectiv care ar fi trebuit deja să intre în Cartea Recordurilor), să citesc ceva mai mult (dar nu o carte pe săptămână cum tot vreau de 2 ani, cel puțin) și să încep să scriu ceva nou – prozica-poezica pe care o am în gând de la David Garrett încoace.

Anul acesta continuu să micșorez numărul de lucruri de făcut, în speranța că voi reuși, pe 30 decembrie 2013, să mă laud că le-am bifat în întregime. Așa că sunt nu numai puține, dar și fezabile (sper) :D

  • Să nu îmi mai tund părul, decât – cel mult – bretonul. De pe feisbuc se știe că am avut curajul teribil de a-mi tunde – cu mașina! – podoaba capilară acum un an și mi-am jurat între timp să nu mai repet vreodată experimentul. Anul acesta, am să fac fix opusul.
  • Să întineresc! La modul general vorbind, că doar nu voi inventa întoarcerea în timp. Încep un nou regim – nu doar alimentar ci și ca să îmi corectez stilul de viață, considerat de mulți nesănătos. Ar trebui să ajung la performanța de a arăta din nou ca în liceu. Și tot ca în liceu, aș vrea să reîncep să joc volei, din nou să dansez pentru a-mi întreține mobilitatea, oasele și masa musculară, și să redevin contorsionista ce am fost la BAC când am dat proba la gimnastică. Știți noul clipul al lui Pink, Try? Well, as 9gag would put it: challenge accepted! Cu toate acestea în cap, ar trebui să întorc timpul organismului meu cu măcar 8 ani :)
  • Să tac și să ascult mai mult. Cine mă cunoaște nu are nevoie de explicații aici.
  • Să scriu + public! Nu musai în ordinea asta.
  • Să găsesc noima prozicii-poezicii. Ca să nu îi mai zic prozică-poezică și ca să explice cumva evoluția mea literară, pe care, momentan, nici mie nu mi-e ușor să o văd.
  • Să mă reangajez în presă. Nu pentru că traducerile nu ar fi frumoase și nu m-ar învăța și așa multe, și nici pentru că aș renunța la ele (pentru că nu vreau), dar pentru că încă nu mi-am făcut portofoliul de interviuri mult dorit, pentru că încă sunt multe pe care nu le-am făcut, pentru că am greșeli pe care vreau să le repar și numai jurnalismul m-ar ajuta, și mi-e dor de acreditări…
  • Să îi văd pe Cher și pe Fleetwood Mac dacă, în turneele în care vor porni fiecare la anul, vor ajunge într-o zonă din Europa spre care mi-aș permite măcar să fac autostopul!
  • Ie ardelenească + converșii verzi la care toooooot visez = elementele cu care vreau să mă prezint front row la Fleetwood Mac, fix sub stativul lui Stevie!
  • Să țin un jurnal al marilor premii cinematografice. Oscarurile – mania mea! Hai că poate voi avea răbdare anul acesta să văd animatele, scurt-metrajele și documentarele!
  • Să vizitez Berlinul și să îl cunosc pe David Garrett. OK, asta e cam nerealistă și poate îmi va afecta procentul de 100% de bifări anul viitor, dar îmi asum riscul. Prea a venit brusc și iremediabil în viața mea anul acesta ca măcar în concert să nu îl văd. + că miss Adina de la RRC mi-a promis că mă ajută cumva să îi iau interviu dacă se ivește ocazia. Așa că poate-poate ne-fezabilul va părea mai puțin naiv din vară încolo :)
  • Și am mai revăzut o dorință de acum doi ani care mi-a plăcut și care mi-a dat ideea de a spera să nu îmi mai planific mai multe decât îmi poate oferi prezentul. Pentru că risc să mă dezamăgesc singură și să pun stop poveștii dintre Făt Frumos și Broasca Râioasă, cu tot metafizicul și amorul inexplicabil dintre protagoniști. Prezentul, însă, așa cum e, mă dezamăgește, dar nu depresionează, iar Broasca Râioasă fără Făt Frumos, în același prezent, nu mai știe să trăiască.

À bientôt, monșerilor, și la mulți ani, că de zis am zis prea multe în introducere.

of lăutaresc

Înapoi în București

Nu mai fusesem cam de multișor cu trenul. Uitasem cât îmi place. Câmpuri pe geam, priză pentru laptop, full signal la stickul de net – bliss!

De data trecută până acum, one mission accomplished: m-am amorezat de David Garrett :)) Îi ascult albumele în fiecare zi – mai mult și pentru că altă muzică încă nu am în Pamukitză, noul laptop. Trebuia un pretext, e drept, să îmi aduc aminte că vioara e instrumentul meu preferat!

Așadar am decis la o fetiță, Aoife (= „frumoasa prințesă războinică”), care va face balet și va cânta la vioară, și la un băiat, Riordan (= „micul rege poet”), care va face înot și poate va lua lecții de pian. Din pasiunea pentru Gabriel Byrne și recentul amor pentru David Garrett au ieșit numele copiilor pe care încă nu îi am și skill-urile cu care vreau să îi înzestrez. Bliss, again!

După alte două săptămâni departe de București, revin în orașul unde nu dorm noaptea. Poate acum va fi altfel. Mă întorc cu piele neagră, păr roșu, amor pentru David Garrett ( :)) ), dor de Doina și enormă dorință de a scrie. Am hotărât că în literatură trebuie să ardă și să se consume toate gândurile și frustrările multicolore.

Cu sau fără amor de David Garrett, Berlin rămâne pe lista de lucruri pe care mi le doresc pentru anul viitor. Poate și Irlanda :) Și volumul prozico-poezat în legătură cu care am avut deja o serie de revelații – nu cred că va ieși rău deloc. Iar pentru moment sunt suficiente obiectivele acestea.

În ceea ce îl privește pe el, mi-e dor de el tot timpul. E ca o boală de care nu scap și cu care mă vor îngropa peste ani de zile. E boala cea mai mare, cea mai frumoasă și singura pe care niciunul din puținii cunoscuți nu o înțelege. Asta mă face să zâmbesc :)

Amintiri(le mele) din copilărie

29 mai & the 27 Club

OK, iată deci care este treaba – azi am împlinit 27 de ani. La 5.30 dimineață, mai exact. Deși mi-am dorit inițial să fac ceva ieșit din comun și de data aceasta, așa cum am făcut cu cele 25 de minuni anul trecut, elanul s-a cam evaporat pe parcurs. Din varii motive. + că mă gândesc că ori ar fi eclipsat minunile, ori ar fi pălit prin comparație… Mă plângeam azi noapte Adinei și Doinei (vă iubesc, bre!) că anul trecut 29 mai a fost o zi aproape perfectă… iar acum lipsea, preponderent, soarele. Nu știu care din ele a făcut ceva în acest sens, dar lor ar trebui să le mulțumiți pentru vremea de azi din București :)

Cum e la 27? Ca în faimosul 27 Club. Aștept să treacă următoarele 365 de zile fără să mor :)) Glumesc, evident. E o vârstă cu o simbolistică aparte pentru iubitoarea lui Janis Joplin din mine. În rest, mă simt la fel de obosită ca ieri, dar happy că sunt atâția oameni cărora Facebook le-a amintit de mine, și încă mulți alții cărora telefonul. Vreo 2-3 am sunat eu… gen bunica, Oana și Doina. Deși Oana nu uitase :)) Apreciez, Mimoshel! Iar bunica nu a uitat, doar nu sună pe mobil (e singurul om din lume pe care îl sun eu ca să îmi zică La mulți ani :p ). La Doina nu sunt sigură…

Dar pentru că ziua mea nu este decât o altă zi pentru mulți, haidem măcar să vă zic ce alte povești se mai leagă de 29 mai.

Păi, în primul rând e ziua în care s-a născut și John F. Kennedy, pe care l-am iubit încă de când am început să citesc diverse curiozități despre istoria SUA și despre care am aflat că împărțim aceeași zi de naștere abia dupa ce am ales să îl analizez ca temă de atestat la engleză la sfârșitul clasei a XII-a. A fost o revelație :)) + că de fiecare dată când citesc sau urmăresc un documentar despre viața lui sau când revăd secvența din noiembrie ’63 din Dallas, sper să nu moară. Și pentru că sunt o plângăcioasă, de fiecare dată dau apă la rozătoare.

La mulți ani azi și lui Noel Gallagher!

…și dragei mele Annette Benning, de care m-am îndrăgostit i-re-me-di-a-bil în Being Julia. Mai jos e scena celebră care i-a adus o nominalizare la Oscar în 2004, și pentru care aș revedea filmul acesta de zeci de ori fără să o consider pierdere de timp :D

Cu fix 4 ani înainte să orăcăie JFK pentru prima dată și, respectiv, 72 de ani eu, în Paris avea loc premiera baletului Le sacre du printemps, compus muzical de Stravinsky și coregrafiat de Nijinsky… și care, de fapt, a fost minunea #15 de anul trecut :)

În altă ordine de idei, fix în 1985, pe 29 mai (ei na, ca să vedeți), a avut loc dezastrul de pe Heysel Stadium, eveniment care marchează, pare-se, o zi neagră în istoria fotbalului. Sau cel puțin așa cred că o numesc microbiștii de pretutindeni. Pe 29 mai 1985, pe când eu orăcăiam la maternitate în Adjud, în Belgia avea loc finala Cupei Campionilor Europeni, între britanicii de la Liverpool și italienii de la Juventus… Dintr-o dispută între suporteri, 600 de fani Juventus au fost răniți, iar 39 au murit. Striviți de perete. :|

Also, on my happy birthday this year, Gabriel Byrne va începe să filmeze un nou film. În Franța, se pare. Același Gabriel Byrne pe care, trebuie să o spun, l-am descoperit a fi bărbatul ideal… deci perfect :)) E irlandez, poartă un inel Claddagh (I go to pieces when I see Claddagh rings!), iar ca actor de teatru e absolut savuros. Și nici măcar nu are studii de actorie. He is a genious! Să mai zic că nici nu scrie rău atunci când se joacă de-a pixul pe hârtie?… Of!

Ce să mai  zic… A, am descoperit o piesă „Veronica” lansată în 1985. E haioasă. Și vă las cu ea… nu înainte să vă mulțumesc tuturor care mi-ați adus azi zâmbetul pe buze. Fie că ați făcut-o grație facebook-ului sau memento-ului, m-ați făcut să roșesc nițel. Știu că de multe ori par să mă doresc centrul atenției, dar atunci când poate sunt… oh well… La mulți ani și vouă, pentru că fără voi nu aș fi avut o Happy Birthday :)

Muitos beijos… &

P.S.: și ar fi fost ziua mamei mele pe 11 mai, așa că de aceea am pus una din pozele mele preferate cu noi două la început :)

%d blogeri au apreciat asta: