Arhive pe categorii: politicisme înverșunate

Murder, She Wrote

Primul ministru declara public, în urmă cu o lună, despre preşedintele ţării: „Minte cu o mentalitate securistă de care nu va scăpa”.

Şeful statului declara tot public, tot în urmă cu o lună, despre premier: „Stilul lui: minte cum respiră”.

Dumb & Dumber

Desigur, aş putea găsi împunsături între Ponta şi Băsescu mai ceva decât purici în părul unui maidanez, iar asta doar de când a început anul şcolar, însă mă opresc doar la primele care mi-au venit la îndemână pentru a sublinia o idee.

Oare numai pe mine, în calitatea mea de cetăţean al ţării, mă dezarmează şi dezgustă astfel de replici inutile, venite în spaţiul public, prin intermediul presei naţionale? Oare ceilaţi oameni cu drept de vot nu sunt indignaţi de răţiola infantilă şi de-a dreptul periculoasă pentru noi, ca naţie aflată la confluenţă de crize nenumite și nenumărate, dintre cei mai puternici indivizi ai statului?

În monarhii, regele sau împăratul vorbea despre sine la plural. Singularul prezent nu exista. Citeam recent în „Seducătoarea din Florenţa”, cartea lui Salman Rushdie pe care o car în geantă şi o citesc în ultima vreme, în drum spre birou:

Când spunea «noi» se credea cu adevărat şi în mod firesc întruparea tuturor supuşilor săi şi a tuturor oraşelor şi pământurilor, a râurilor, munţilor şi lacurilor pe care le avea în stăpânire, precum şi a tuturor animalelor, plantelor şi copacilor de pe teritoriile sale, şi a păsărilor care zburau deasupra capului, şi a ţânţarilor înţepători de la asfinţit, şi a monştrilor nenumiţi din vizuinele lor de sub pământ, rozând pe îndelete rădăcinele lucrurilor; se credea suma tuturor victoriilor pe care le repurtase, receptaculul caracterelor, talentelor, istoriilor, poate chiar al sufletelor duşmanilor săi decapitaţi sau doar împăciuiţi; şi, în plus, se credea apogeul trecutului şi prezentului poporului său, precum şi forţa motrice a viitorului lui. Acest «noi» era, de fapt, esenţa a ceea ce însemna să fii rege.

Oare în ce măsură realizează Victor Ponta şi Traian Băsescu, precum şi toţi caraghioslâcii – infanți de Casa Poporului, care se visează în locul celor mai mari doi bufoni ai neamului – că ei ne reprezintă până şi ţânţarii înţepători, nu doar dorinţele şi viziunea noastră asupra lucrurilor mai bune pe care ni le dorim de la viitor?

Oare au ei senzaţia că modul lor de a se adresa unul altuia au vreo legătură cu ce îmi doresc eu să afle copiii mei din momentul când vor putea să îmi spună „mama”?

Fireşte, îmi pot duce la infinit scandalizarea de acest gen şi probabil că, asemeni mie, o fac şi alţii. Aşa că mă voi opri la un subiect recent venit în atenţia mea, din prisma jobului double-full-time pe care îl prestez.

Radu Gheţea este o victimă colaterală, după umila mea părere. Cine mă cunoaşte, ştie că nu ridic uşor în slăvi o personalitate, cu atât mai mult pe cea a unui preşedinte de bancă. Domeniul bancar îmi este amar şi, până nu demult, nu foarte familiar. Aşa că nu mă voi exprima musai în calitate de cunoscătoare. Aceasta este pur opinia mea, off the record, în afara biroului, ca atunci când mă plimb cu RATB-ul sau înjur că mă prinde ploaia cu pantofi de piele întoarsă prin oraş.

Mi se pare nedrept și ungentlemanly să pui o asemenea umbră pe cariera unui om, care, ne fie iertat, este unul dintre cei mai ok pe care i-a avut sistemul bancar postdecembrist şi care, anul viitor, împlineşte vârsta pensionării.

Ştiam demult că diplomaţia în politica noastră are o faţadă mai groasă decât substanţa, dar prevăd, din ce în ce mai mult, zero şanse de a avea vreodată coloane vertebrale în persoanele factorilor de înaltă decizie din România.

Și on the record fie vorba: de ce ai vrea să produci chiar și cea mai mică vâlvă într-o bancă de stat, fix înainte de an electoral, în care cetățeanul Eu, împuternicit cu dreptul suprem de a vota, ar trebui să aleagă Prima Coloană Vertebrală a țării, pentru un mandat glorios de cinci ani?

Desigur, pot fi contrazisă (sau whatever) şi chiar mi-ar plăcea să fiu.

Sunt cel mai paranoic român din orașul acesta!

Democraţia este o utopie inventată de Om. A spune că în România democraţia este adormită sau moartă este, de altfel, tot o utopie. Ar însemna că la un moment dat a fost trează sau vie, iar acum a încetat a mai fi astfel. Cronologic și retroactiv privind istoria vom realiza că niciodată România nu a fost o ţară democrată în totalitate. No, e uşor a spune că nimic nu există 100%. Tocmai de aceea mi-e şi mie uşor să spun că democraţia e o utopie.

Respect enorm şi cheapeau bas celor care de 10 zile protestează în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Bravo lor că au dat voce frustrărilor acumulate pe perioada ultimilor ani sau poate chiar şi de dinainte. Sunt convinsă că în acest fel au scos în văzul lumii dorinţa de a-şi exprima atât nevoile proprii, cât şi pe cele ale părinţilor, bunicilor sau prietenilor. Bravo! Însă (!) nu mă pot abţine din a crede că tot ce se întâmplă din acest punct de vedere este o mânuire a iţelor politice, cu subţiri adjuvante sociale, ale căror implicaţii denaturează imaginea de ansamblu. Aici îmi asum paranoia şi mania persecuţiei. Sunt un om al teoriilor conspiraţioniste, care crede că în univers lucrurile se întâmplă cu un motiv şi nu din simple coincidenţe. Din unghiul multora, asta oficial mă cataloghează drept nebună, însă aş vrea şi îi rog, în viziunea lor idealist-democrată, să îmi acorde dreptul de a crede ce îmi dictează conştiinţa, cu atât mai mult cu cât fac parte din categoria „laşilor comozi din fotoliu”, aşadar inofensivilor.

Prea multe trimiteri la momentul ’89 încât să nu fac şi eu. Trimitere aiurea la altceva: mi se pare fascinant că planul pe 10 ani al lui Ceauşescu de a plăti datoriile externe a fost încheiat cu o asasinare la fix 10 ani de la momentul deciziei în cauză. Subliniez: asasinare. Cei mai creştini dintre revoluţionari poate ar trebui să îşi ridice semne de întrebare aici. Desigur, procesul de care fostul nostru dictator a beneficiat este cel puţin de pus sub semnul întrebării, asta presupunând că a fost deja unanim acceptat că nu a fost constituţional.

Nu vreau să fiu prost înţeleasă. Comunismul, ca şi democraţia, din punctul meu de vedere este un concept utopic, aşadar uşor de aplicat eronat. Fapt ce s-a şi demonstrat pe parcursul a câteva zeci de ani. Cenzura, violențele securiste, raţia inumană de pâine şamd, sunt cele mai odioase consecinţe ale utopiei marxist-leniniste. Revin însă la mintea mea paranoică ce pune totul în balanţă conspiraționistă: moartea lui Ceauşescu la finalul decadei austere – care da, accept, se dorea a fi prelungită – nu ridică nimănui semne de întrebare? A fost ea dictată de revolta românilor sau de interese europene? România nu este un stat care îşi poate decide singur soarta, să fim serioşi. Noi am răspuns în faţa unor puteri imperiale încă din vremuri străbune. Nici preabunul-și-fericitul meu domn Ştefan nu a fost un simplu luptător justiţiar al patriei şi poporului său. Interesele zonei au fost mult peste interesele statului. Şi nimic nu diferă nici în secolul XXI.

Ajungând în zilele noastre, anul electoral nu îl aduce nimeni în discuţie? De ce Piaţa Universității – Piaţa Unirii şi nu Universitate – Victoriei? De ce nu Palatul Parlamentului (aka Casa Poporului) – Cotroceni? de ce se readuce Piaţa Universităţii într-un context care în mod cel puţin sinistru este botezat de unele canale media „revoluţie”? De ce a fost ’89 revoluţie? pentru că a fost detronat un regim? regimul TREBUIA dat jos! Hence, lovitura de stat. A, pentru că au fost implicate mase de oameni o numim revoluţie? Să fie acesta amănuntul (unul din cele câteva) care pune în ecuaţii diferite abdicarea regelui din ’47 şi asasinarea lui Ceauşescu din ’89?

De ce ar cere cineva, precum am auzit că s-ar fi pretins, aceeaşi soartă pentru Băsescu ca cea a lui Ceauşescu? Nu avem deja 2 morţi pe conştiinţă? Domnul marinar este un dictator care pune ştreangul în jurul democraţiei la care visăm, ok. Fi-sa de la Bruxelles poartă tricou cu „free Iulia” (Timoşenko) în Parlamentul European şi îşi aclamă „succesurile” la TV. Come oooon! Nimeni nu e nebun în România de azi să îl mai vrea pe Băsescu. Dar credeţi însă că este întâmplător ca la puţin timp de la iscarea „spontană” din Piaţa Universităţii USL-ul a pornit marşul de la Arcul de Triumf? De ce oare opoziţia cade atât de uşor în panta protestatarilor, ca şi când ar face parte din aceeaşi tabără? Oare să însemne asta că ei vor votaţi de aceiaşi nemulţumiţi? pentru că nemulţumiţii suntem toţi, polticieni ori ba, şi că da, dăm jos guvernul, dăm jos Băsescu, dăm jos, dă-i dracu’?

Sunt 99% convinsă că protestele ultimelor zile au fost dictate de o culoare politică. Credeam iniţial că e portocalie. De ceva zile însă îmi apare roș-galbenă (sau poate mai mult roşie, fapt ce mă face partizană cu mama lor de liberali, care au dat „mână cu mână” cu trandafiraşii iliescieni). Aaa, au căpătat o formă socială şi românii au găsit acum motiv să iasă în stradă. Bravo românilor care au găsit aşa impulsul necesar. Şi eu aş protesta la Lujerului, că aici locuiesc eu şi mă latră câinii vagabonzi noaptea, iar homeleșii îmi duhnesc alcoolul în ochi. Le am şi eu pe ale mele. Mă roade că oamenii mor de cancer fără să primească concentraţia necesară şi obligatorie de citostatice pe care cu bani grei o pot obţine în alte ţări. Mă rod bătrânii care au muncit pământul şi nu au cotizat mare brânză la stat, drept dovadă nu primesc mare zer la pensie. Sunt multe, multe, multe bătături din acestea punctuale pentru care aş lupta şi m-aş lăsa împuşcată dacă altfel nu se poate manifesta. Refuz însă a lua parte de la ceva ce este, din punctul MEU de vedere, o manipulare politică a socialului. Mi-am lucrat licenţa în facultate pe manipulare mediatică şi prin marketing. Refuz să cred că am uitat ce am citit şi documentat.

Deci da, aleg să stau în fotoliu şi să văd că revoluţionarii pun statusuri pe facebook din Piaţa Universităţii. Oamenii de advertising şi PR ai Elenei Udrea au scos maxim de potrivită lozinca „nu poţi înlocui un guvern Boc cu unul Ponta”. Oameni deştepţi! Fix aşa este! Eu nu vreau USL-ul la putere în locul PDL-ului. Nu îl vreau nici pe Crin în locul lui Băsescu. Eu nu îi vreau pe niciunii! Mai grav: în condiţiile de faţă mi-e greu să ştiu ce vreau. Nu am ce alege. Nu am nici măcar „opincile lu’ Sf. Ilie” la care să recurg. Mi-e imposibil să cer monarhia când nu ştiu ce înseamnă traiul într-o ţară monarhică. Şi, foarte trist, doar o minune divină ar putea schimba faţa ţării… a Europei, a lumii. Cine trage actualele iţe Ribbentrop-Molotov-iene e o minte psihopată, clar!

Pentru tot ce se întâmplă, mi-e ruşine. Mi-e ruşine că încă suntem crezuţi naivi, că nu ştiu ce este democraţia decât din lecţiile de istorie din liceu, că, deși am capul pe umeri, primul gând când aud de proteste în an electoral mă face să cred că e ceva necurat la mijloc. Şi, cel mai mult, mi-e ruşine că nu ştiu cum să protestez în numele credințelor mele, în aşa fel încât să nu mă asociez (singură!) cu interesele altcuiva.

%d blogeri au apreciat asta: