Arhive pe categorii: prozici, poezici & co

In your body all bodies lie

In your body all bodies lie, numbers in a caravan bound nowhere. They do not belong to you, nor you to them. All men have fed you with their want, and to them you shall return nothing; for it is not certain by whose will, nor from what womb you come. Do not grieve, therefore, for those who are lost to you; they were ever so to themselves – emerging from the unknown into what is known by none save the dead, they leave no track that time’s vast foot will not cover. They who know nothing of punishment have been known to perish for terrible sins. Life’s end is life. What is universal cannot be lost. The opinion of grammar has become the opinion of your world: through use of their own action, words rule the heads of men. Your native zone is silence; everything you want is within you. Do not seek the ungranting fire; man himself is the flame.

Kenneth Patchen (1911-1972)

(descoperit nu mai știu cum și unde & plăcut teribil)

emoționismele companiei lu’ Moș Crăciun & Guiness Book!

*documentar realizat de Veioza Arte

green eyed monster

Nu cred în Dumnezeu, dar am un Iad care mă îndeamnă să folosesc majuscule când vorbesc despre El. Credinţa mea e în nimic, pentru că abia nimicul nu poate fi măsurat. Neantul e mai luminos decât orice soare. Pentru că neantul face trecerea în necunoscut – un alt infinit, care se perpetuează în alt infinit. Şi tot aşa.

Nu cred în nimic din ce vrea societatea de la mine. Îmi doresc lucruri pe care ştiu că nu le voi avea. Pentru că dacă  lucrurile sunt greu de posedat, abia atunci mi se naşte speranţa – şi nu credinţa – că voi avea oameni lângă mine.

Credinţa nu e aceeaşi cu speranţa. Pe prima nu o am, iar din a doua am prea mult. Măcar atât filtru pot folosi pentru a distinge albul de negru.

E măgulitor să mi se spună că în capul meu nu e nimic. Nimicul este infinit şi străluceşte. Mintea mea are circumvoluţiuni, pe alocuri albe, în alte locuri gri.

Aş fi vrut să am ochii verzi, pentru că în cei căprui nu e nimic. La mine apar raze galbene ca frunzele de toamnă. Un nimic radiant. Un infinit incomplet. Tangibil. Măsurabil. Locul unde numărătoarea se opreşte, pentru că la un pas mai încolo se află ceea ce mintea umană nu înţelege şi nu cuprinde. E fascinant câtă matematică se poate face cu ochi căprui. Am uitat teorema celor trei perpendiculare, dar recent am vorbit despre cum liniile paralele se întâlnesc în punctul de la infinit. Mentorul meu – cu ochi albaştri – mi-a spus că se poate demonstra – elegant şi inteligibil oricăror ochi. Fie ei căprui sau verzi. Iar de 5 ani, eu cred că am ochi verzi.

teorema celor 3 perpendiculare

Despre ce nu mai contează

Îmi place să îmi descopăr fragmente de care nici nu îmi mai aduc aminte. Mă fac să mă simt și mai boemă decât sunt. Asta ca să nu spun că aș fi împrăștiată și nu știu să îmi țin viața în ordine. Chiar printre ciornele pe care nu le-am șters de pe blogangescu, am găsit niște rânduri ciudate, pe care le-am salvat, pare-se, pe 24 iulie anul trecut. Nu îmi mai aduc aminte care era scopul lor, și nici de la ce pornisem. De vreme ce au rămas salvate într-o ciornă, mă gândesc că mi-au părut proaste. Acum că le-am recitit, m-am rictusat toată. Pentru că în 12 ani în noiembrie există următorul fragment:

Urăsc ce scriu. Am ajuns să urăsc urmele lăsate de pix în urma dirijării mâinii mele stângi. Și nu mă refer la scrisul meu, ci la cuvintele care ies; le urăsc. Le urăsc scrise de mine, le urăsc bătute la mașină. Deși caut să scot ce e mai bun din mine, rândurile astea îmi par triviale. Urăsc până și felul în care îmi închei fragmentele – cum le datez, cum mai întâi trec luna. Urăsc că scriu numai la nervi, că iau pixul în mână iar cuvintele încep a se plimba pe hârtie fără logică și coerență, până să își găsească rost în vreun context. Iar când intervine plictiseala sau nevoia de toaletă sau de orice altceva, las totul baltă, fără să mai pot reveni la ceea ce înșiram cu oarecare dedicație. Surprizele vin atunci când citesc ce las în urmă. Pentru că încep să mă îndoiesc ca ar fi vorba de ceva tragic. N-aș zice ca e chiar rău. Atunci, fie vorba așa, de ce nu îmi mai pot vedea greșelile?

Acum că rictusu’ fu justificat, iată (re?)descoperirea:

Sunt trei lucruri pe care le voi uita: datele din buletin, cum arăt şi limba pe care o vorbesc. Vocile din jur vor avea o coerență muzicală şi atât. Fețele lor îmi vor părea la fel de expresive ca plantele în bătaia vântului. Verdele nu va diferi cu nimic de albastru. Sau galben. Sau negru. Nimic nu va mai fi precum este acum. Totul se va transforma și nu ştiu cât va dura până la capăt. Nu ştiu cât de repede voi pierde controlul pe care încă îl am în spatele curelelor din jurul încheieturilor, gleznelor şi taliei. Tot ce ştiu e că se întâmplă și nimic nu mai contează. Nici măcar asta.

Înainte iubeam șase lucruri: vântul în păr, ciocolata cu mentă, Cher, filmele siropoase, cafeaua şi o poză cu ai mei. Acum nu mai iubesc nimic. Înainte aveam nevoie de un om, iar omul era frumos, avea un nume, doi ochi care străluceau în întuneric, care îmi făcea declaraţii timide – sau închipuite de mine. Acum nu îl mai am. Deci nici el nu mai contează. Pentru că acum am totul. Am Universul. Iar Universul se concentrează într-un timp pe care îl pierd în spaţiul dintre coloana mea vertebrală şi saltea. Stau cuminte şi aştept să uit, să nu mai ştiu nimic. Pentru că este important să îmi avortez toată identitatea.

Mi s-a spus că voi sfârşi altfel. Nu au folosit verbul „a muri”; e imoral! Oamenii nu mor. Ei sfârşesc. Iar ei nu vor ca eu să sfârşesc, aşa că au ales în locul meu să continuu ca un nou-născut dement, cu picioare de 1 metru, păr creț şi 92 de cm în bust. Voi fi o nou-născută planturoasă şi retardată, însă nu voi sfârşi. Voi respira în continuare. Și nu voi şti nicio clipă că, la un moment dat, am avut tot Universul înghesuit într-un șanț pe spatele meu.

*fotografia folosită este un protret al subsemnatei, imortalizat undeva anul trecut de poetesa fotografă (mică, mijlocie și fumătoare) Livia Ștefan :)

din versurile Doinei

Durerile Doinei sunt doruri nepurtate,
oameni pe care  nu i-am cunoscut,
dispariția lui noiembrie –
iar fără noiembrie din mine ar rămâne doar Bacăul

Durerile Doinei sunt toate inimile frânte în ipoteză
înainte de-a ajunge la q.e.d. –
și nimic nu e mai trist

Minus infinitul meu este fiecare durere a Doinei

&

Aerul lui Bach are tot sensul din lume –
Statuia blondă a lui David pe youtube
pune tot sensul din lume în aerul lui Bach
Asta se aude în căști pe Iuliu Maniu

Acum o jumătate de oră Doina zâmbea în fața Teatrului Național
iar tot sensul din lume devenea un Rotring cu mina curcubeu pe hârtie

…acestea pentru ca să justific un pic încercările mele de ceva nou. Nu vreau poezie. Mai degrabă prozici cu versuri de care nu sunt conștientă.

+ muzica pe care au fost gândite.

a hole in my pocket

Începând de azi, chiar dacă e retroactiv, sunt trecută în redacția fostului meu metropotam :)

În totalmente altă ordine de idei, acum câteva zile scriam:

Pentru mine a fost cel mai ciudat om pe care încă nu îl cunoscusem. Şi îmi venea să mă dau cu capul de pereţi din cauza asta. Dar el nu ştie toate astea despre el şi mă tem de momentul în care va realiza pe cont propriu, pentru că atunci va exploda în milioane de particule de lumină… şi va salva omenirea de la nu ştiu ce eră glaciară. Iar câinii vor continua să rămână câini precum îi ştim. Pentru că e omul care merită aşteptat. Dacă vor fi să îmi iasă cuvintele cum ar trebui… dacă aş putea numai să îi compun o simfonie cu toate gândurile care nu lasă urme pe hârtie… poate că ar conta. Poate ar fi cel mai important lucru pe care l-aş face vreodată. Şi aş fi fericită. Şi aş putea muri fără regret că nu am realizat tot ce aş fi putut. Pentru că e o bucată de lume fără de care, oricât m-ar enerva, nimic nu ar mai funcționa.

…poate că ar fi vremea ca nimic să nu mai funcționeze. Nu?

in case anybody wondered

Dansez, cânt, scriu, privesc, gândesc, imaginez. Mă îmbrac în culori și înnod brățări. Peste câteva zile vine septembrie și pun pariu că nimeni nu a văzut că au început deja să se scuture frunzele, că verdele își pierde nuanțele pe lemnul copacilor și alunecă ușor, ușor spre rădăcini. Încă nu plouă, dar miroase a toamnă. Iar asta mă face să zâmbesc.

E toamnă! Când nu va mai fi?… Mi se pare că plouă cu gânduri de jos în sus, convergând către o falsă emancipare. Tot ce se aşterne în jurul meu sunt doar evenimente aiurea, piese fără sens ce se aşează paşnic în dreapta mea, pe ritmuri de Pink Floyd.

S-ar putea să îmi imaginez totul şi să sufăr fără substanţă… dar intru în alertă cu toată fiinţa, de fiecare dată când liniştea mă podideşte înăuntru. Când restul tace, intervine panica şi teama de îndobitocire şi singurătate. Toamna mă înţelege; noiembrie e pe aceeşi lungime de undă cu mine.

Când aveam 10 ani, învăţătoarea ne dăduse ca temă post-vacanţă o compunere despre anotimpul culesului roadelor din grădini. Puteam foarte uşor să fac întocmai dogmelor scolastice şi să intru în rând cu ceilalţi copii spunând “A venit toamna” sau “E toamnă”. Dar am ales să scriu altfel: “A început natura să plângă”. Şi în loc să citească despre păsările zburânde în ţările calde, doamnei mele învăţătoare i-a fost dat să vizualizeze ciorile rătăcind peste vreun câmp pustiu şi gri… Clasa a treia… şi eram ancorată în artele înconjurătoare, mai mult decât le era dat altora să mă înveţe…

Poate sunt doar absurdă… şi stresată. Şi poate îmi amintesc de glorii greşit interpretate la vremea lor. Nu am motive…

Veronica revine… și va scrie din nou… pentru că toamna e aproape…

%d blogeri au apreciat asta: