pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2016!

Scrisori catre Aoife - fragment

Nu îl visez în noaptea de Bobotează, nici în cea dinainte de Sfântul Andrei. Nu îl visez când legendele populare îmi spun că ar trebui să îl visez, iar asta e bine. Înseamnă că nu mi-e ursit. Cei aproape trei ani de când nu mai suntem împreună nu au trecut degeaba pe lângă inima mea.

L-am visat, însă, în noaptea de anul nou, iar asta nu știu ce înseamnă. Dacă e bine, dacă e rău. Am visat un dor imens, în culori, și o cărare. Ne vedeam, ne rătăceam, mă luam cu treburi multe și complicate, dar el se întorcea, mereu pe aceeași cărare.

[iar pe această notă – la radio cântă „I’ll Stand by You” de la The Pretenders. Uitasem ce pline de clișee sunt sentimentele mele pentru el… sau pentru amintirea lui]

Și zâmbeam, mă simțeam completă. Eram fericită – pierdere-de-minți-cap-în-nori-tremur-de-genunchi-fluturi-în-stomac – fericită. Noroc că nu am avut busuioc sub pernă că altfel începeam anul nou cu gânduri…

[„Won’t let nobody hurt you, I’ll stand by you, take me in into your darkest hour”]

Bla bla.

Aseară mi-am pus moațe. Apoi mi-am îndreptat părul și mi-am pus din nou moațe. Pentru că am părul creț și de ce nu aș face asta?

Mi-am împrăștiat măști cu argilă și miere și alte substanțe purificatoare și hidratante pe toată fața. Mi-am uns buzele cu un cosmetic roz foarte mentolat, achiziționat acum vreo 2 zile de la mall-ul din Bacău. Am întâmpinat 2016 în bucătărie, dar cu tenul perfect îngrijit și cu o nouă lege a părului neînțeles.

Apoi m-am gândit la câteva obiective pentru anul nou. La pomelnic, harem și dorințe. Ca sa fiu sinceră, sunt numărabile pe degetele de la o mână. Sunt cam vagi și implică multă viață personală. Vreau:

  • o viață mai sănătoasă
  • să scriu
  • să citesc
  • să iubesc

Se pare că odată ce treci de 30 de ani, nu îți mai pui ambițiile pe pseudo-blog, pentru că dai în depresie la finalul anului când recitești și vezi ca nu ai făcut mare lucru din ce era important pentru tine.

În 2015, spre exemplu, nu am terminat „Scrisori către Aoife”, nu am ronukizat cel puțin o dată pe lună pe blog, cât despre a ține un jurnal – am ținut vreo 3 luni și am renunțat. Toate din lipsă de timp, acuz eu, dar adevărul este că sufăr de blocaje și de oboseală. Motiv pentru care am citit, probabil mai mult decât în oricare alt an.

Din alt punct de vedere, însă, în plan profesional, cred că am avut tot ce mi-am dorit în 2015, tot ce mi-am propus. Nu a venit ușor și fără muncă. Scriam pe undeva, acum ceva timp, că ador serile după birou. Oricât de târziu ar fi când plec, am un sentiment de împlinire când ajung acasă și îmi aprind prima țigară. Simt că ce fac are importanță și cade greu în balanță pentru cineva.

2015 in photos

Încep anul ca Account Manager la Oxygen și cu propria mea echipă. Simt că am ajuns acolo unde acum 2 ani pământul părea să întâlnească cerul într-o singură linie foarte foarte departată. Aceasta a fost cea mai mare bucurie a mea anul acesta și îmi doresc din tot sufletul ca, din punct de vedere profesional, 2016 să fie cel puțin la fel de plin de satisfacții:

  • să mă perfecționez
  • să învăț mai multe, tot mai multe
  • să cresc
  • să fiu mai înțeleaptă
  • mai răbdătoare

Toată lumea își face liste la început de an. Multă lume, ca și mine, își amintește că are un *blog* și pune câteva cuvinte la catastif. Bănuiesc, însă, că pomelnicul a devenit o tradiție pentru mine și, împreună cu ronuka, este cea mai apropiată formă de istorie personală pe care o am.

Așa că, acestea fiind scrise, sper ca 2016 să fie un an al superlativelor pentru toată lumea, un an al deciziilor înțelepte și asumate, un an al liniștii și al frumosului. Să fie totul bine. Din toate punctele de vedere.

La mulți ani!

pomelnic, harem, dorințe & co. pentru 2015!

„Scrie despre ce se întâmplă. Scrie politic, scrie despre societate, scrie despre săraci și incultură, despre viața la sat, despre fumigenele de la oraș, despre pantofi cu toc și complexe care ajung la psiholog, scrie despre bătrâni, despre bunici, scrie-le poveștile, deapănă-le amintirile. Învață să folosești fuiorul și să torci ideile, una câte una, cu răbdare. Învață mai multe despre răbdare, învață să asculți, să taci, să dormi.”

Știu, am devenit un musafir pe blogul propriu. Unul din cei foarte puțini care intră accidental, căutând să afle câți ani are Doina, ce anume am scris de Sailor Moon sau una-alta despre Led Zeppelin. Sunt unii care intră pe postul cu converșii verzi. În ultimul an, opt oameni au intrat să vadă ce am scris despre „Celebrul 702”, filmul românesc din 1962 cu Radu Beligan, care, între timp, a și fost dat jos de pe YouTube. Alții căutau subtitrarea la „The Sound of Music”, în timp ce câțiva căutau nu știu ce despre iile moldovenești.

Anul acesta nu am scris nimic. De la 1 decembrie anul trecut, ca să fiu mai precisă. S-au întâmplat multe, desigur. În primul rând cu lumea, în al doilea rând cu țara și în al treilea (poate și cel mai puțin interesant) rând cu mine. Dacă mă întreba careva la 1 ianuarie ce planuri am pentru 2014, aș fi răspuns că sunt două lucruri importante care se întâmplă. 1) În 2014 se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul și 2) Anul viitor, în 2015, voi împlini 30 de ani. La 1 ianuarie 2014 eu tot nu publicasem, pluteam în continuare în derivă, pasiunea mea pentru presă începea să se ofilească, motivația mea tindea la zero, iar Marea Dragoste se stingea încet și trist, trist de tot. Ceva trebuia să se schimbe.

Acum, 12 luni mai târziu, mă privesc în oglindă și îmi devine tot mai greu să scriu despre mine. Când s-a întâmplat asta? Când m-am transformat într-o persoană greu de pus în cuvinte pe hârtie? Poate în timpul în care viața mea s-a oprit și a pornit în altă direcție.

Peste o lună împlinesc un an de când lucrez la Oxygen. Este pentru prima dată când am un sentiment de apartenență într-un loc, fără să îmi fie greu să mă trezesc dimineața. Metropotam a fost o perioadă similară, dar aici piesele și cărămizile, una peste alta, îmi construiesc un drum, o coerență și liniștea de care duceam lipsă. Colegele mele ar râde de treaba cu liniștea. Zumzăim mereu ca niște albine. Privit din exterior, suntem un tabolu foarte frumos, plin de culori, de ambiții, de idei. Ne încurajăm una pe alta, chiar și atunci când noi înșine avem dificultăți în a ne găsi propriul curaj. Mie asta îmi aduce liniștea. Și, cel mai important, mă motivează. Luminița care ardea tot mai slab la 1 ianuarie, acum e un foc în toată puterea cuvântului. Curând ar putea deveni un incendiu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Totul s-a întâmplat repede. Nici nu îmi dau seama când a trecut anul. Am învățat foarte multe, iar mie îmi place să învăț, să descopăr. Cunoașterea este status-quo-ul meu. Am devenit liberă. Desigur, mai sunt multe de învățat, de asimilat. În fiecare zi apar tot soiul de noutăți, de evenimente, de emoții, praguri de trecut, lucruri pe care vrei să ți le dovedești, puteri pe care vrei să ți le măsori. Dar mi-am găsit pacea – pacea care mă inspiră.

Am trecut peste Marea Dragoste, după care poate mai suspin din când în când, dar pe care acum o privesc de la distanță, ca pe o cicatrice care zâmbește. Și deși uneori sufăr de lipsă de timp, am gânduri mărețe cu „Scrisori către Aoife”, pe care am învățat să le rabd și să le scriu, atât cât orele din zi permit inspirației și creativității să intre în ring. Nu îmi este nici acum ușor să vorbesc despre ele, deci imaginați-vă că a le pune pe hârtie este cu atât mai complicat. Am convingerea, însă, că atunci când vor fi gata – scrise, tipărite, publicate, lansate șamd – voi fi iertată (în primul rând de mine însămi) pentru amânarea debutului pe care mi l-am dorit (și cred că încă mi-l doresc) atât de mult. Un prieten bun m-a învățat să aștept momentul potrivit. Nu are el dreptate tot timpul, dar când e vorba de literatură are cel mai pertinent punct de vedere.

Pomelnicul acesta a ieșit mai mult o retrospectivă. Voi fi scurtă. Anul trecut nu mi-am făcut un pomelnic de dorințe și obiective pentru 2014, din motivele amintite la început – lipsa de motivație, credința tot mai săracă în presă șamd. Anul acesta, lucrurile stau altfel. Speranțele mele au renăscut din cenușa proprie. Obiectivele mele sunt mult mai înalte, ies din stratosferă, străpung galaxia, călătoresc cu viteza luminii departe și tot mai departe. În 2015 vreau:

  • Să cresc, să îmi continuu și să îmi dezvolt drumul la Oxygen.
  • Să termin „Scrisori către Aoife”.
  • Să ronukizez mai des pe blog. Măcar o dată pe lună.
  • Să țin un jurnal. Cred că mă va ajuta să îmi cunosc mai bine scrisul și felul de a fi.
  • Să citesc mai mult. Tot mai mult.
  • Să văd toate filmele nominalizate la Oscar. Mda – asta se reportează de la un an la altul. Asta e! Asta sunt!
  • Să îi văd pe Cher și pe Fleetwood Mac în concert, dacă vor ajunge, în drumul lor de anul viitor, într-o zonă nu foarte îndepărtată a Europei, unde poate am prieteni sau rude pe care să îi revăd. Și care să mă găzduiască peste noapte :D
  • Să trăiesc o viață mai sănătoasă, cu dans, sport, mai multă clorofilă în alimentație. Din astea.
  • Să fiu fericită și să îi fericesc pe cei dragi mie câte puțin în fiecare zi. În fiecare zi.

„And all I loved, I loved alone”

Murder, She Wrote

Primul ministru declara public, în urmă cu o lună, despre preşedintele ţării: „Minte cu o mentalitate securistă de care nu va scăpa”.

Şeful statului declara tot public, tot în urmă cu o lună, despre premier: „Stilul lui: minte cum respiră”.

Dumb & Dumber

Desigur, aş putea găsi împunsături între Ponta şi Băsescu mai ceva decât purici în părul unui maidanez, iar asta doar de când a început anul şcolar, însă mă opresc doar la primele care mi-au venit la îndemână pentru a sublinia o idee.

Oare numai pe mine, în calitatea mea de cetăţean al ţării, mă dezarmează şi dezgustă astfel de replici inutile, venite în spaţiul public, prin intermediul presei naţionale? Oare ceilaţi oameni cu drept de vot nu sunt indignaţi de răţiola infantilă şi de-a dreptul periculoasă pentru noi, ca naţie aflată la confluenţă de crize nenumite și nenumărate, dintre cei mai puternici indivizi ai statului?

În monarhii, regele sau împăratul vorbea despre sine la plural. Singularul prezent nu exista. Citeam recent în „Seducătoarea din Florenţa”, cartea lui Salman Rushdie pe care o car în geantă şi o citesc în ultima vreme, în drum spre birou:

Când spunea «noi» se credea cu adevărat şi în mod firesc întruparea tuturor supuşilor săi şi a tuturor oraşelor şi pământurilor, a râurilor, munţilor şi lacurilor pe care le avea în stăpânire, precum şi a tuturor animalelor, plantelor şi copacilor de pe teritoriile sale, şi a păsărilor care zburau deasupra capului, şi a ţânţarilor înţepători de la asfinţit, şi a monştrilor nenumiţi din vizuinele lor de sub pământ, rozând pe îndelete rădăcinele lucrurilor; se credea suma tuturor victoriilor pe care le repurtase, receptaculul caracterelor, talentelor, istoriilor, poate chiar al sufletelor duşmanilor săi decapitaţi sau doar împăciuiţi; şi, în plus, se credea apogeul trecutului şi prezentului poporului său, precum şi forţa motrice a viitorului lui. Acest «noi» era, de fapt, esenţa a ceea ce însemna să fii rege.

Oare în ce măsură realizează Victor Ponta şi Traian Băsescu, precum şi toţi caraghioslâcii – infanți de Casa Poporului, care se visează în locul celor mai mari doi bufoni ai neamului – că ei ne reprezintă până şi ţânţarii înţepători, nu doar dorinţele şi viziunea noastră asupra lucrurilor mai bune pe care ni le dorim de la viitor?

Oare au ei senzaţia că modul lor de a se adresa unul altuia au vreo legătură cu ce îmi doresc eu să afle copiii mei din momentul când vor putea să îmi spună „mama”?

Fireşte, îmi pot duce la infinit scandalizarea de acest gen şi probabil că, asemeni mie, o fac şi alţii. Aşa că mă voi opri la un subiect recent venit în atenţia mea, din prisma jobului double-full-time pe care îl prestez.

Radu Gheţea este o victimă colaterală, după umila mea părere. Cine mă cunoaşte, ştie că nu ridic uşor în slăvi o personalitate, cu atât mai mult pe cea a unui preşedinte de bancă. Domeniul bancar îmi este amar şi, până nu demult, nu foarte familiar. Aşa că nu mă voi exprima musai în calitate de cunoscătoare. Aceasta este pur opinia mea, off the record, în afara biroului, ca atunci când mă plimb cu RATB-ul sau înjur că mă prinde ploaia cu pantofi de piele întoarsă prin oraş.

Mi se pare nedrept și ungentlemanly să pui o asemenea umbră pe cariera unui om, care, ne fie iertat, este unul dintre cei mai ok pe care i-a avut sistemul bancar postdecembrist şi care, anul viitor, împlineşte vârsta pensionării.

Ştiam demult că diplomaţia în politica noastră are o faţadă mai groasă decât substanţa, dar prevăd, din ce în ce mai mult, zero şanse de a avea vreodată coloane vertebrale în persoanele factorilor de înaltă decizie din România.

Și on the record fie vorba: de ce ai vrea să produci chiar și cea mai mică vâlvă într-o bancă de stat, fix înainte de an electoral, în care cetățeanul Eu, împuternicit cu dreptul suprem de a vota, ar trebui să aleagă Prima Coloană Vertebrală a țării, pentru un mandat glorios de cinci ani?

Desigur, pot fi contrazisă (sau whatever) şi chiar mi-ar plăcea să fiu.

Mai bine

Ce mult timp a trecut de când nu am mai scris… Ronuka a cam intrat în letargie, nu vi se pare?

S-au întâmplat multe lucruri cu mine în ultima jumătate de an şi, de fiecare dată când încerc să o spun într-o formă literar-voalată, mă opresc. Nu ştiu cum să explic. Poate am devenit prea explicită şi nu mai ştiu să voalez. Sau poate noua lumină în care îmi duc existenţa este atât de ancorată în realitate, încât nu poate fi transmisă prin mesaje care să lase loc de interpretare. Am să mai aştept. Poate nici nu voi intra în detalii. Poate viaţa mea sentimentală a încasat prea multe şuturi încât să o mai pun pe tavă.

Ei, aiurea! Pe cine mint aici?! Nu ştiu cum să fac toate astea. Doar pentru că am luat o pauză generoasă de la whatever-Ronuka-is nu înseamnă că intru într-un con de discreţie. Zău aşa! Mă cunoaşteţi! Discreţia mea e un secret dat în vileag dar niţel după cireş.

* RonukaNews:

  1. Nu mai public „12 ani în noiembrie”.
  2. Scriu altceva. Sau – ca să fiu mai exactă – voi debuta cu altceva. Şi nu, nu sunt o nehotărâtă. Din contră – foarte hotărâtă. Şi matură.
  3. Altceva-ul este „prose poetry”, care nu ştiu cum se traduce în română, dar eu îi spun „prozică poezică”. Îmi vine să o numesc „proză poetică”, dar cred că, mai curând, este poezie în proză. I don’t know! Mă entuziasmează. Şi agasează. Va fi mişto :)
  4. Cher a lansat, pe 24 septembrie, Closer to the Truth, al 26-lea album din cariera sa. To say I am overexcited is a humongous understatement! It’s on heavy rotation de o săptămână şi mă binedispune în fiecare zi mai mult. Pff, zâmbesc ca o cretină când scriu asta, pentru că mă simt din nou ca în adolescenţă, când eram tâmpită grav şi îndrăgostită şi vai-steaua-mea de ea. Martori îmi sunt o cârcă de prieteni, foşti colegi şi profesori că nu mint!
  5. Best friend-ul meu de mai bine de 25 de ani, Anca, se mărită la anul! 17 august. Voi fi domnişoară de onoare şi voi căuta să pun în practică toate scenariile noastre aiurite, pe care le imaginam la 13 ani. Inclusiv rochia roşie extrem de decoltată pe care ziceam atunci că o voi purta la nunta ei. Sper să am curaj să le fac pe toate :D
  6. Sunt singură.
  7. …dar indisponibilă emoţional. Şi mi-ar fi atât de bine dacă toată lumea din jurul meu nu m-ar mai compătimi pentru asta şi nu m-ar mai trimite la altar cu primul ieşit în cale. Enough for a blunt and non-veiled disclosure?
  8. Vreau copii.
  9. Cred în decizii înţelepte. Şi am decis să aştept. Cu măritiş, copii & restul. Trenul pe care voiam eu să îl prind… a hotărât să nu mă ia pe mine la bord.
  10. Sunt mai punctuală, mai matinală, mai creativă, mai de încredere. Mai bine!

Her greatest thing

I don’t know why you hurt inside
Or what was said to make you cry
I hope that you can see you are
The greatest thing to me
And when you’re feeling like you’re not enough
I’ll give you wings, I’ll lift you up
I hope that you can see
You are the greatest, greatest thing to me.

Cher, aşa cum e ea, întotdeauna a reuşit să spună fix acele lucruri care mă liniştesc. Şi o face în mod constant, încă de când aveam 13 ani. Sunt un copil «at heart». Copilul ei.

Recent m-a făcut să mă simt din nou o adolescentă, care visează şi îşi găsește alinarea și înțelegerea în nimicuţe de genul „ah, ce versuri şi în ce moment ajung la mine…”

Poate dacă tot sunt cu inima frântă, ca o puştoiacă de 15 ani, care descoperă cum doare că sentimentele ei sunt lipsite de importanță reală, acesta este momentul în care să o şi iau de la capăt. Cu sufletul. Și să cresc. Aşa cum trebuia să o fac de atunci.

Nu ştiu cum se recuperează jumătate din viaţă, dar cât de ciudat a fost să îmi dau seama că emoţional sunt atât, dar atât de mică! Un copil! Ar fi trebuit să am mai multă grijă de mine, dar…

I am the greatest thing to Cher. And that is my happy moment! Mic, dar al meu. Aşa că, vă rog, nu mi-l daţi jos de pe soclu doar pentru că vorbim de Cher şi Lady Gaga şi aşa mai departe.

E Cher… modelul meu de forţă, care m-a crescut şi m-a educat. E familia mea! She gives me wings and lifts me up! Mai ales când nu o cer şi ea nu are habar :)

In your body all bodies lie

In your body all bodies lie, numbers in a caravan bound nowhere. They do not belong to you, nor you to them. All men have fed you with their want, and to them you shall return nothing; for it is not certain by whose will, nor from what womb you come. Do not grieve, therefore, for those who are lost to you; they were ever so to themselves – emerging from the unknown into what is known by none save the dead, they leave no track that time’s vast foot will not cover. They who know nothing of punishment have been known to perish for terrible sins. Life’s end is life. What is universal cannot be lost. The opinion of grammar has become the opinion of your world: through use of their own action, words rule the heads of men. Your native zone is silence; everything you want is within you. Do not seek the ungranting fire; man himself is the flame.

Kenneth Patchen (1911-1972)

(descoperit nu mai știu cum și unde & plăcut teribil)

%d blogeri au apreciat asta: